Sa iubesti? Sa fi iubit?
Sa urasti ca nu poti iubi? Sa urasti ca nu esti iubit?
De cate ori, iubirea s-a transformat din foc in scrum... De cate ori am jurat ca nu vom mai iubi acea persoana... si, iata, tot acolo ne intoarcem... iubim in van... o iluzie.
Si vor aparea noi si noi si noi distrageri care te vor face sa te gandesti ca poti fi iubit asa cum esti... Si vor disparea mult prea repede pentru ca se vor teme de felul nostru de a iubi... se vor teme de noi. Dar aceste distrageri, aceste nimfe, ne afunda intr-o iubire falsa, intr-o speranta care moare cu fiecare clipa... Ele nu vor intelege ceea ce noi simtim, si totusi, vor da trecere gandurilor noastre, vor creste ceva ce nu vor putea controla, iar in final, se vor ingrozi cand vor reusi sa vada si sa simta adevarul... un adevar pe care noi nu l-am ascuns, un adevar pe care noi l-am spus, mai in soapta, mai in secret, dar a fost rostit.
A iubi si a nu fi iubit! A intelege si a nu putea fi inteles! E contradictoriu... la fel ca omul in sine... e paradoxal... ca viata... complex...ca noi...
