CAPITOLUL 12
Sevraj in poze
Sine, doua linii paralele, la fel cum sunt eu cu viata. Insa, exista o diferenta colosala. Sinele nu se vor intalni niciodata, nu vor stii cum se simte atingerea celeilalte, cum se aude soapta suava. Eu, pe de alta parte, voi intalni viata in MOARTE. Abia in ultimul ceas voi putea sta fata in fata cu ea. Abia atunci voi putea sa-i vorbesc, voi putea s-o ascult...
Poate, totusi, sinele au o legatura stransa: TRENUL. Eu cu viata... legatura noastra care este? Tot trenul... cu trenul merg spre moarte, sensul vietii este trenul, iar destinatia e ultima.
CANCERUL meu e inca un mister... sau poate un paradox... este si totusi nu... exista si poate nu exista. Cautarea asta m-a sfasiat. E greu sa te mai regasesti cand pierzi cate ceva din tine in fiecare tren, in fiecare compartiment. Am pierdut-o si pe ea. Am urmat-o, orbeste practic, iar acum ea e disparuta. Trenul meu se aproprie alene. Mi-e dor de zilele in care viata parea mai simpla, cand nu-mi pasa de toate. Era mai simpla viata de pe fundul sticlei sau din spatele camerei. M-am urcat...
Nu stiti asta... am spus ca vor fi marturisiri sincere... am omis acest detaliu. Am avut o camera. Ma ascundeam in spatele ei pentru ca de acolo lumea parea altfel. Imi placea sa fotografiez viata, dar nu si oamenii. Ei sunt lipsiti de viata, desi traiesc. Viata trece prin ei si atat, nu o simt. Natura, orasul si cerul, in schimb, urla. Imi placea sa ma urc pe teresa de pe munte. Acolo era atat de liniste incat gandurile ma inundau. Insa nu asta ma incanta. De acolo de sus, din munte, puteam sa prind totul intr-o poza: orasul si agitatia lui, cerul si apusul sau norii de furtuna. E bine sa te simti deasupra tuturor, ca un dumnezeu...
Mai am cateva poze ratacite prin geanta... inutil. Tremur prea tare ca sa ma mai pot bucura de ele. Revenind acum la ceea ce spuneam. CANCERUL... Trenul e din ce in ce mai gol. Oamenii fug de tren. Oare pentru ca emana siguranta? Poate pentru ca e banal? Destinatia acestui tren- "capitala Olteniei", nu reprezinta interes. Daca nu ati realizat, nu-mi pasa unde merg, unde ajung... tot ce conteaza e trenul, dar nu el in sine, ci oamenii din el. Dar astazi oamenii lipsesc. Stiti, drogurile sunt disparute, sevrajul e aici in schimb. Imi tine de urat. Halucinez in vagon sau cuva sau sicriu, mormant...
CANCERUL meu e inca un mister... sau poate un paradox... este si totusi nu... exista si poate nu exista. Cautarea asta m-a sfasiat. E greu sa te mai regasesti cand pierzi cate ceva din tine in fiecare tren, in fiecare compartiment. Am pierdut-o si pe ea. Am urmat-o, orbeste practic, iar acum ea e disparuta. Trenul meu se aproprie alene. Mi-e dor de zilele in care viata parea mai simpla, cand nu-mi pasa de toate. Era mai simpla viata de pe fundul sticlei sau din spatele camerei. M-am urcat...
Nu stiti asta... am spus ca vor fi marturisiri sincere... am omis acest detaliu. Am avut o camera. Ma ascundeam in spatele ei pentru ca de acolo lumea parea altfel. Imi placea sa fotografiez viata, dar nu si oamenii. Ei sunt lipsiti de viata, desi traiesc. Viata trece prin ei si atat, nu o simt. Natura, orasul si cerul, in schimb, urla. Imi placea sa ma urc pe teresa de pe munte. Acolo era atat de liniste incat gandurile ma inundau. Insa nu asta ma incanta. De acolo de sus, din munte, puteam sa prind totul intr-o poza: orasul si agitatia lui, cerul si apusul sau norii de furtuna. E bine sa te simti deasupra tuturor, ca un dumnezeu...
Mai am cateva poze ratacite prin geanta... inutil. Tremur prea tare ca sa ma mai pot bucura de ele. Revenind acum la ceea ce spuneam. CANCERUL... Trenul e din ce in ce mai gol. Oamenii fug de tren. Oare pentru ca emana siguranta? Poate pentru ca e banal? Destinatia acestui tren- "capitala Olteniei", nu reprezinta interes. Daca nu ati realizat, nu-mi pasa unde merg, unde ajung... tot ce conteaza e trenul, dar nu el in sine, ci oamenii din el. Dar astazi oamenii lipsesc. Stiti, drogurile sunt disparute, sevrajul e aici in schimb. Imi tine de urat. Halucinez in vagon sau cuva sau sicriu, mormant...
