Prim-diagnostic
Câți oameni au murit pentru o iubire perfectă? Cum am putea prețui un astfel de asasin, când omenirea i-a condamnat pe alții pentru crime mai mărunte? Este iubirea o armă de purificare a umanității sau un holocaust mai eficient? Sau poate, iubirea ne va fi apocalipsă?
Nu există ură. Ura este doar un concept creat de om pentru a putea ascunde fața negativă a iubirii. Să fim onești și să recunoaștem că ceea ce noi numim ură este de fapt un alt nume pentru iubire. Tot ceea ce există este iubirea văzută ca o dezvoltare a sinelui și iubirea ca o distrugere a omenirii.
Iubirea este o dezvoltare a sinelui doar atunci când ea unește două inimi fără a sfâșia altele, când te înalță deasupra crimelor și asasinatelor.
Însă, acum, în acest timp fugitiv, în această societate repezită, iubirea este o distrugere. Când, în final, unește două inimi, în urma ei zac cadavre sentimentale. Această formă de iubire pe care o numim generic ură, se declară singură „canibal sentimental”. Ea devorează nu din acea foame nestăvilită, ci din simpla dorință a distrugerii. „Canibalul sentimental” poate fi numit moral? Și dacă am ajuns aici, poate fi considerată iubirea ca fiind morală?
După cum Kant spunea, există două feluri de acțiuni: din datorie și conforme cu datoria. Iubirea ce fel de acțiune este? Și există vreo diferență între cum este iubirea astăzi și cum a fost în trecut? În zilele noastre, în societatea în care trăim, iubirea pare mai degrabă a fi o acțiune săvârșită din datorie, nu conformă cu ea. Iubim pentru scopuri proprii. Iubim pentru că avem nevoie de ceva, fie că vorbim de afecțiune, fie că vorbim de lucruri materiale. Nu putem spune că iubim pe cineva doar de dragul iubirii, doar pentru puritatea acestui sentiment nobil. Nu simțim ca să evoluăm spiritual, simțim „iubirea” doar ca să înaintăm spre distrugere.
Mill spunea că fericirea este direct proporțională cu numărul de oameni fericiți. Deci, o fericire este cu atât mai mare cu cât este simțită de un număr cât mai mare de oameni. Am putea aplica aceeași regulă și iubirii? O iubire este cu atât mai mare cu cât este îndreptată și simțită de mai mulți oameni? Ar fi atunci iubirea morală? Dacă am aplica această regulă, am sugera că este moral ca o inimă să iubească mai multe. Dar asta ar aduce nefericirea acelor multe inimi, căci ele ar fi devorate de una, de acel „canibal sentimental”.
Trecut-prezent
Trecutul elogiat de atâția nu diferă, diferă doar felul în care lucrurile se prezentau. Au existat mereu „canibali”, diferența constă în numărul și în felul în care se ascundeau. În trecut, spre deosebire de prezent, numărul acestor santinele ale distrugerii era mult mai mic. Stăteau în umbra nobleții, a rangului și a averii. Se ascundeau bine de ochii lumii, căci judecata lumii era cea mai aprigă pedeapsă. Însă odată cu evoluția societății, judecata lumii a devenit doar o voce mult prea slabă, o șoaptă trimisă de cine știe unde. În trecut, „canibalii sentimentali” își desfășurau activitatea în liniște, în intimitate și în „subteran”. Ei devorau din plăcere, dintr-o dorință interioară care astăzi nu mai există. Astăzi, ei devorează pentru distrugere, pentru dezlănțuirea holocaustului.
Din trecut și până astăzi, pe toți ne-a preocupat o singură întrebare: „Cum ar trebui să trăim?”, întrebarea lui Socrate. Există deja trei întrebări derivate din aceasta: „Ce trebuie să fac?”, „Ce fel de persoană ar trebui să fiu?” și „Care este cea mai bună stare a lumii?”. Dar, am putea deriva o a patra întrebare: „Trebuie să iubim pentru a trăi?”. Cei mai mulți ar răspunde că da, iubirea stă la baza vieții, că de la naștere până la moarte iubim. Însă, dacă e să aplicăm filosofia kantiana, am putea spune că de la naștere până la moarte ne iubim părinții, dar iubirea aceasta nu vine oare dintr-o datorie „genetică”? Îi iubim pentru că ne-au creat, pentru că ne-au crescut, ne-au îndrumat. Iubirea noastră seamănă mai mult cu acel sentiment de recunoștință. Apoi, se presupune că trebuie să ne îndrăgostim, să ne întemeiem o familie, să procreăm, să perpetuăm același ciclu. „Ne îndrăgostim” pentru că așa suntem educați, așa ne modelează societatea. Și adevărul este că nu murim iubind, ci murim din cauza iubirii.
Holocaust
Cu toții cunoaștem holocaustul. Hitler l-a conturat, omenirea l-a continuat. Astăzi, holocaustul nu mai are aceeași definiție, nu mai vorbim despre moartea a mii și mii de oameni. Acele vremuri au apus. Astăzi vorbim despre holocaustul milioanelor de oameni. Fiecare își dezvoltă în sine un asemenea fenomen. Totul pornește de la o îndoială, iar iubirea fabrică îndoieli la orice mișcare. Ne frământăm, ne chinuim în interior. Apoi apare teama, regretul, furia, deznădejdea și în final, suntem devorați. Acea ură generică ne macină. „Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge” (Emil Cioran- Scrisoare lui Friedgard Thoma).
Ne îndrăgostim dintr-o datorie față de societate, față de umanitate, acesta fiind începutul. În momentul în care am spus acel mincinos „te iubesc”, holocaustul ia naștere. Zi de zi îl alimentăm, ne amăgim cu o iluzie de fericire și ne îmbătăm cu un concept greșit de iubire. Încetul cu încetul ne mutilăm. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai gândim: „cel care e îndrăgostit cu pasiune devine inevitabil orb din cauza obiectului iubirii sale”(Kant).
Când rațiunea se trezește din această beție, este prea târziu. Holocaustul este pornit, iar „canibalul sentimental” îi este conducător. De aceea, „a iubi și a dispărea: acestea se împreunează în vecii vecilor. A voi să iubești e totodată să fii gata de moarte” (Nietzsche- Așa grăit-a Zarathustra).
Întrebarea care ar trebui pusă este: putem să ne eliberăm? Putem noi oare să fim atât de raționali încât să refuzăm iubirea?
Nietzsche spunea că: „Descoperirea faptului că este deopotrivăƒ iubit ar trebui de fapt să-l deziluzioneze pe îndrăgostit de ființa iubită. "Cum? Într-atât de modest să fiu, să te iubesc pe tine? Sau într-atât de prost?” (Dincolo de bine și de rău). Dar această manieră de a gândi este aplicată mult prea târziu, căci, dacă ar fi implementată de la început, nu ar mai exista iubire, nu ar mai exista îndrăgostiți și cadavre sentimentale.
“Tratament”
Va înceta vreodată să existe iubirea? Sau vom înceta noi vreodată să mai devorăm inimi? Va înceta acest holocaust?
Umanitatea nu va renunța la o iluzie atât de bine conturată. Asta ne face umani. Singurul lucru de care am fi capabili ar fi găsirea unui remediu pentru iubire. Un tratament care să redea iubirii moralitatea, așa încât ea să devină doar o dezvoltare către perfecțiunea spirituală (nu spre Providență/ Divinitate, ci către o purificare interioară.)
Este capabilă umanitatea să realizeze un astfel de „ tratament”? Rămâne de văzut. Însă, singura cale spre acest remediu este ca” dragostea să înceteze să mai fie un zeu” (Denis de Rougemont).
