CAPITOLUL 15

CANCERUL meu este...

    

                  Trenul isi anunta sosirea. M-am intors acasa. Goliciunea trenului mi-a relevat CANCERUL. Tocmai singuratatea asta mi-a demonstrat ca ceea ce eu cautam, era de fapt in mine si astepta, ma astepta. CANCERUL meu este IUBIREA ca atasare de uman. Desi urasc umanitatea, o si iubesc. Ma atasez greu de oameni, dar cand o fac, imi pasa enorm. Iubesc greu, dar iubesc pe deplin. Iubesc cu fiecare celula, cu fiecare gand. Iubesc secunda de secunda, minut dupa minut, ora de ora, zile la rand, saptamani intregi, luni lungi, ani grei... iubesc... CANCERUL meu este atasarea asta infecta de umanitate. Si asa, CANCERUL asta e cel mai grav. Este grav din simplu fapt ca umanitatea ne inconjoara. Este mortal pentru ca noi gasim oameni da care ne indragostim, de care ne pasa si acest sentiment ne infecteaza, ne agraveaza CANCERUL initial si cu fiecare om pe care il iubim, ne scurtam viata. Cu fiecare moment in care ne simtim abandonati, CANCERUL creste, viata se scurteaza si iluzia ca noi existam se dilata.

                Acasa... aceeasi gara, lumina...  Am mai fost aici inainte. E sinistra gara, ca orice alta gara. Mereu singura, toti vin, toti pleaca. Intr-un colt, mereu intr-un colt, o lumina alba palpaie inutil. Eu... eu sunt diferit... sunt un "CANCEROS". Eu sunt ca toti... toti suntem cancerosi, umanitatea a fost diagnosticata cu cel mai sever CANCER.

                Si daca eu sunt ca toti, atunci la ce mai sunt eu bun? La ce mai conteaza existenta mea? Eu de ce trebuie sa mai exist? Am existat pana acum ca sa plec iar... Macar am ajuns inapoi acasa.....

-THE END-