CAPITOLUL 13

TE visez

                Stau intinsa intr-un compartiment vechi... Lipsa oamenilor imi aduce somnul. Dar nu pot sa dorm. Insomnia asta cronica nu ma lasa sa dorm. Si cel mai rau este, nu ca ma priveaza de odihna, ci ca nu mai pot visa.. nu o mai pot visa pe ea, pe umbra mea. Privesc tavanul...
                 Goliciunea trenului e a mea. Este goliciunea mea interioara. Singuratatea asta te sfasie, dar daca ii supravietuiesti, poti spune ca ai infruntat moartea in sine. Daca supravietuiesti singuratatii cu brio, moartea va parea un nimic prin comparatie. Singurul moment in care nu m-am simtit singur a fost........... a da. Umbra, silueta neagra, singura, ce a disparut. Acela a fost momentul in care singuratatea s-a speriat si a fugit. Ea m-a facut sa iubesc.... si mai mult trenul, pulsul, viata. Dar singurul loc in care ea mai exista acum, este mintea mea bulversata. Mintea umana este fascinanta. Ascunde amintirile dureroase din calea fericirii si le scoate la iveala exact in momentul tau de cadere libere... momentul acela in care cazi in gol si simti stancile de jos.... "josul acele intunecat si inexistent al mintii". Cand te doare, mintea "te ajuta"... Ironic!
               Dar ea...ea ar putea fi scaparea mea... Si asa as putea spune ca ceea ce am eu, CANCERUL meu se numeste DURERE. Dar nu... ar fi prea usor... e adevarat ca durerea e un cancer pentru ca nu poti scapa de ea, nu in totalitate. Mereu revine si de fiecare data, parca, doare si mai tare. Durerea mea ma doare... Cliseeic... dar ea ma face sa fiu cine sunt acum. Ea controleaza demonul. Nu vreau sa scap de ea. Tot ce vreau e s-o intalnesc pe EA, pe umbra mea.
               Imi inchid ochii... sper sa TE visez...