Alunecam in dementa...

                         Zi de zi ne intrebam daca suntem sau nu normali... Dar ce este normalitatea pana la urma? Pentru mine inseamna o ingradire, o cusca sau mai bine zis... o fabrica de clone... Putem cu totii alege, fiind umani sau nu... apartinand umanitatii avem puterea de a alege: Vom fi clone sau razvratiti...
                          Eu am ales sa sparg cusca si sa evadez... dar societatea noastra umana nu poate accepta ceva ce nu intelege, ceva de care ii este frica. E in natura umana sa se ne temem de necunoscut, dar aceasta temere ar trebui transformata in dorinta de cunoastere... Cunoasterea duce la acceptare, iar acceptarea la „ a fi uman.”
                           Insa, pe zi ce trece, mi-e teama ca lumea aluneca si cu fiecare pas facut inapoi, mai creaza o noua bariera. Iar eu, noi cei „anormali” ne izbim de ele zilnic. Nu te imbraca asa, nu asculta muzica, nu te uita la filme, nu vorbi urat, nu crea, dar de ce nu, am putea spune sa nu mai respiram. Caci respiram diferit... Reguli, reguli, reguli....
                            E ciudat... pana si in haosul meu exista reguli.... Sunt capabila sa le respect, atata timp cat pot fi ceea ce vreau eu sa fiu, cine vreau sa fiu...

Disparitie

Abandon de plumb
Sub o raceala epocala
Simtiri
Batai inguste de inima
Inghet glaciar
Ochi pustii sub clar de luna
Si gandul infernal al sfarsitului...
Ce grea e apasarea noptii
Singur sub cerul instelat
Omul innebuneste
Si se pierde...

Tacerea

Tacerea
Un cantec surd,
O adiere usoara,
Plapanda,
Disperata...
Ce se aude in ecou
In mintea mea,
Dar se risipeste
Cand in juru-mi intalneste
Stane de piatra,
Clone fara suflet
Si asemenea valurilor
Se sparge in indiferenta lor




Tacerea
O soapta ce-i auzita
Cu sufletul
O boala a singuratatii,
Un act bumerang...

Tacerea sufletului,
A mintii,
A inimii,
Emana prin pori
Aburi de plumb
Ce trosnesc
Precum o creanga
Calcata in picioare...
Tac  si tac  si tac
Si cuvintele dispar
Si cu ele si eu...