2013

2013...
Un an...12 luni...365 de zile... ce simplu e...
Dar nu-i asa... e mai mult decat atat... atatea stari, atatea sentimente amestecate... ameteli... si totusi anul trece... dar eu, tu, ei, noi... putem trece  peste acest an? Putem?
Am lasat atat de multe vorbe nerostite, atat de multe sentimente neimpartasite... toate adunate, acolo.. cum sa treci peste ele... cand s-au adunat atatea.. ziduri intregi de...de...de regrete.......

2013
Un an...12 luni...365 de zile... ce complicat e....
Intr-un an simti de toate... in cantitati mai mari sau mai mici... anul asta balanta a decis... e corect?! nu... dar trebuie sa vezi dincolo... dincolo de aparente... fericrea poate fi doar o irosire de secunde, minute, ore, zile... atunci faci greseli... atunci orbesti.... tristete si singuratatea te invata sa vezi, sa privesti realitatea... rautatea iti arata ca esti uman... iti arata prietenii... ei nu vor fugi, nu se vor ascunde de tine... iti vor sta aproape si atunci cand cineva te va dobori... ei te vor ridica... iubirea-valul lumii peste ochii nostri... iubirea e uitarea, fericirea... e tot... dar nu-i pentru oricine... poti iubi, dar sa nu fi iubit... oferi si nu primesti... sau....
Dincolo de asta...da 2013.... retrospectiva...de toate pentru toti...de la bine, minunat, fantastic... la apocalipsa intr-un moment... cum vreau sa fie 2014?
Nu stiu... nu vreau doar fericire si iubire... din toate, ca asa e viata... doar un singur lucru vreau... ca balanta sa incline diferit...

Va urma ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

November dark

Abandon de plumb
Sub o raceala epocala
Ganduri
Simtiri
Batai inguste de inima
Inghet glaciar
Ochi pustii sub clar de luna
Si gandul infernal al sfarsitului...
Ce grea e apasarea noptii
Singur sub cerul instelat
Omul innebuneste
Si se pierde...

Oare?!

             Stateam zilele astea si ma gandeam... la ce? Nu stiu exact.... Probabil aiuream ca de obicei... Dar cum gandul zboara ca punga purtata de vant, am ajuns undeva.... Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare... M-am schimbat? De haine, normal...  Dar mai adanc, acolo unde chiar conteaza.... Pentru ca e ciudat.... Pe cei de langa, se pare ca ii indispun cu prezenta mea, iar pe cei care ma cunosc doar de cateva zile, ii fac sa zambeasca si radieze de buna dispozitie.... ciudat.... Sincera sa fiu, e putin (mai mult) ciudat... Dar ma rog asta e... Si daca va intrebati daca regret ceva, raspunsul e nu.... Daca o sa-mi cer scuze? Nu, unu ca n-am de ce si doi, eu chiar nu-mi cer scuze... Asa ca pentru cei care asteapta scuzele mele, o sa strig tare: TREZIREA!!!! N-o sa se-ntample....


P.S. daca astepti, nimic n-o sa se-ntample.... oamenii se mai satura sa incerce mereu sa faca sa fie bine... Contributia ta unde e?!?!?!

Stari

MOTIVE... de ce am avea nevoie de altceva? Si cand nu avem nici motive, ni le cream... "Vedem" lucruri care nu exista.... PARA NO IA, am putea spune.... dar de ce facem asta? Poate din neputinta de a fi pe placul celorlalti sau pentru ca nu putem trece peste..... si ma opresc aici... Si cand nu exista nimic in plus sau in minus.... si chiar daca ar fi, ce? Asta ar trebui sa ne impiedice din a fi cum am fost candva?
MOTIVELE ne schimba... si nu numai pe noi, ci si pe cei din jur... act bumerang... Indiferenta se trateaza cu indiferenta, raceala cu raceala,  prietenia f...a la fel... Dar ca sa nu ne mai lungim, medicamentul universal e INDIFERNTA...
MOTIVE false sau nu... sunt doar niste motive... Importante nu sunt motivele, ci ceea ce face ca sa le diminuam sau "vindecam"...
DAR ACEASTA E UMILA MEA PARERE, A UNEI PERSOANE INSTABILE CARE, SE PRESUPUNE, CA SE LASA INFLUENTATA DE CEI DIN JUR... nebunie indusa

Alea-sit-cilp

Piele sfasiata In noaptea inghetata, Sange greu si negru, Clavicula.n fundal funebru... Vioara canta in surdina, Iar fecioara maladiva Cu tot trupul langa geam Priveste-agale-un geamantan Sa pleci, sa stai, s-astepti... Intreaga viata sa o pierzi Vioara tace, Clavicula-n geam zace. Fecioara sangereaza, De geam se-ndeparteaza, Pierduta-n intuneric. Iar un glas feeric, Din geam se-aude-ncet O silueta intr-un costum cochet o cheama in infern S-o chinuie-n etern

O fecioara pagana

Lipsita le lumina....

Alunecam in dementa...

                         Zi de zi ne intrebam daca suntem sau nu normali... Dar ce este normalitatea pana la urma? Pentru mine inseamna o ingradire, o cusca sau mai bine zis... o fabrica de clone... Putem cu totii alege, fiind umani sau nu... apartinand umanitatii avem puterea de a alege: Vom fi clone sau razvratiti...
                          Eu am ales sa sparg cusca si sa evadez... dar societatea noastra umana nu poate accepta ceva ce nu intelege, ceva de care ii este frica. E in natura umana sa se ne temem de necunoscut, dar aceasta temere ar trebui transformata in dorinta de cunoastere... Cunoasterea duce la acceptare, iar acceptarea la „ a fi uman.”
                           Insa, pe zi ce trece, mi-e teama ca lumea aluneca si cu fiecare pas facut inapoi, mai creaza o noua bariera. Iar eu, noi cei „anormali” ne izbim de ele zilnic. Nu te imbraca asa, nu asculta muzica, nu te uita la filme, nu vorbi urat, nu crea, dar de ce nu, am putea spune sa nu mai respiram. Caci respiram diferit... Reguli, reguli, reguli....
                            E ciudat... pana si in haosul meu exista reguli.... Sunt capabila sa le respect, atata timp cat pot fi ceea ce vreau eu sa fiu, cine vreau sa fiu...

Disparitie

Abandon de plumb
Sub o raceala epocala
Simtiri
Batai inguste de inima
Inghet glaciar
Ochi pustii sub clar de luna
Si gandul infernal al sfarsitului...
Ce grea e apasarea noptii
Singur sub cerul instelat
Omul innebuneste
Si se pierde...

Tacerea

Tacerea
Un cantec surd,
O adiere usoara,
Plapanda,
Disperata...
Ce se aude in ecou
In mintea mea,
Dar se risipeste
Cand in juru-mi intalneste
Stane de piatra,
Clone fara suflet
Si asemenea valurilor
Se sparge in indiferenta lor




Tacerea
O soapta ce-i auzita
Cu sufletul
O boala a singuratatii,
Un act bumerang...

Tacerea sufletului,
A mintii,
A inimii,
Emana prin pori
Aburi de plumb
Ce trosnesc
Precum o creanga
Calcata in picioare...
Tac  si tac  si tac
Si cuvintele dispar
Si cu ele si eu...

EU

Ma invart in cercuri negre
Si simt pe piele reci atingeri
Stropi grei de apa
Se scurg usor pe umar
Cadavre de plumb
Ma incoltesc...
Ma pierd...
Ma uit....
Ma sting....

Suflete goale

Chiar trebuie sa moare?
Sa se ascunda intr-o singuratate fara tarm?
Sa fie fiecare la randul lui
Si ucigas
Si victima?
Sau poate unul
Il va molipsi pe celalalt
Cu o moarte neagra?
Dar in final...
Vor cadea amandoua
Fara dureri secerate
Si in infernul tacerii
Se vor lega pe veci...

Catacombe

In mine zace

Cadavrul sfasiat al ultimului fior

Ecouri inghetate se lovesc

De zidurile umede...

Tandari de suflet 

Sclipesc orbitor pe jos...

Le calc cu picioarele goale

In drum spre

INFERN....

Dincolo de ziduri

Mi-am zdrobit de pietre fericirea

De zidurile insangerate de la marginea vietii

Sa mori?...ce rost mai are

Daca ai murit deja

Arderea mea pagana

Ma preface-n scrum

Iar vantul...rece...inghetat

M-alunga dincolo de ziduri...

Singuratatea

E o colectivitate

A tacerii

A sperantei

A vinelor

A gandurilor

A vorbelor soptite doar pentru tine

A inimilor care iubesc prea mult

Sau care nu pot iubi deloc...

Risipa d3 amor

Pe strazi pustii
In miez de noapte
Cu licariri vii
Si mii de soapte
Stropi de lacrimi
Lovesc in fata bietului amor
In piept doi crini
Se sting si mor
Umanitate cruda
Cu unde largi de ura
Te innegresti de ciuda
Si pieri in tropot de trasura
Bietule amor, tu zaci
In urma-i sangerie
Dispari si taci
Pentru vecie.....

Ne amagim

                        Ne amagim de multe ori, ca oamenii de langa noi se pot schimba, ca isi vor tine promisiunile. Dar in final, nimic nu se schimba. Cum te poti baza pe ei cand ei nu sunt in stare sa te asculte sau sa-ti spuna "Pleaca"? E ciudat, dar poate e o lectie, o lectie grea care nu se invata asa usor. Poate pentru ca sunt umana si am asteptari prea mari.

Acum imi dau seama ca nu mai are niciun rost sa continui asa... Dar oare ma voi putea preface ca-mi pasa daca nu e asa? Normal ca pot, ce mai conteaza inca o masca. 

lost inside

Demoni

***

Iubirea....e si ea o masca...

Sub ea se ascund toate...gelozie, ura, furie, pasiune, dorinta, violenta... Dar oare merita sa iubesti? Sau poate eu n-am inteles iubirea asa cum trebuie... Dar ma uit in jurul meu, la EI...oare asta e iubire? Sa plangi, sa suferi, sa  te enervezi? Si pentru ce? Pentru cineva care n-ar merita decat indiferenta... dar unora le place... Si de aceea continua, si accepta, si spera, si iarta... Dar pana cand? Nu te poti plange ca suferi, cand tu insuti, ca individ, asta cauti... Salvarea e in mana ta....

Dar eu? Eu nu sunt asa...sau asa tind sa cred... de ce sa sufar? Iubirea nu e unicat... de ce sa acccept suferinta, cand iubesc mai mult libertatea? Dar dupa cum spuneam, asa sunt eu... De piatra... Dar ce te faci cand tot ce auzi in jurul tau sunt vorbe rostite prea usor: „TE IUBESC”, sentimente frante si lacrimi... Tot ce iti vine in minte e: „Ti-am spus eu!!!”

Dar indragostitii nu te asculta....esti un nimeni...ce stii tu? Iubirea nu e pentru toti, sau cel putin nu pentru mine...

Iubirea

Masca suferintei

A durerii

Si a razbunarii

O vezi

O simti

O respiri

Pe scurt, o traiesti...

Drog

Fum

Ea e tot

Dependent

Uitat

Pierdut

Asta e omul

In ghearele unei

Masti

Dulci

Suave

Letale....

***

Ura...nu e o masca...

sau cel putin nu pentru unii...

o simti?

 NU, te simte...

o respiri?

 Nu, te respira...

o traiesti?

Nu, te consuma....

Ne ascundem dupa masti...

Credem, noi, simpli indivizi ai umanitatii, ca stim totul, ca ii cunoastem pe cei din jurul nostru. Si, cand realizam ca adevarata latura umana se ascunde dupa o „masca”, nu vrem sa recunostem. Ne simtim mintiti, raniti, ucisi...

Dar cine sunt eu sa vorbesc despre „masti”, cand eu, port sute zi de zi... cine stie cine sunt EU? Eu, eu cu adevarat... Si chiar daca ar sti, m-ar ascunde sub masti, ar ascunde monstrul din mine... Toti avem un monstru, dar unii au invatat sa-l controleze, pe cand altii se lasa manipulati de el. Eu... eu il hranesc din cand in cand... cu ce? Razbunare, furie... poate si mai mult... Fragmente din el au mai aparut, au fisurat masca. Dar adevaratul monstru e inca acolo, ascuns, asteptand. Ce? O scanteie, si totul va exploda, ireversibil...

Dar asta sunt eu... altii au monstrul pe fata, ascuns sub o masca subtire, de aparenta. E ingrozitor sa auzi de la cei din jur, ce tu nu ti-ai putut da seama... esti inconjurat de monstrii... prietenii tai sunt monstrii sau cel putin o parte din ei. Si acum stau si ma gandesc? Oare ce vor zice cand vor vedea ca cel mai mare dintre ei sunt eu? Dar, acum, in acest moment din infern, nu vor vedea... Asa cum zilnic nu observa ca ma prabusesc, ca nu mai rezist... Pentru ei, tot ce e in neregula cu mine sau cu ei, e doar in capul meu... nu conteaza cum ma simt, de ce ma simt asa... TOTUL PLEACA DE LA MINE.

Din valurile mintii

Ca un fluture in insectar...

Inchisa intr-o cupola de sticla, asa ma simt. Lumea m-a inchis in ea...sunt doar eu si sute de fluturi... Dar de ce eu? Izolota intr-un pustiu al frumusetii...

De aici de jos, lumea pare mai mare, mai nepasatoare... Dar este lumea mea. Vreau sa scap, sa distrug aceasta bariera. Dar de ce arunc atat de sus? Oare dorinta mea de a evada nu este atat de pura, de reala? Vad fisuri si deja simt aerul infectat al lumii voastre... a intrat in mine exact ca un parazit... Dar mai vreau din drogul vostru. Munca aceasta zadarnica se va sfarsi curand: va voi distruge sau ma voi distruge... N-am de ales....

Acum, stand intinsa pe iarba, privesc spartura... e mult prea sus pentru mine. De ce? Pur si simplu nu inteleg... Oare imi stau in cale? Sunt singura care se opune ecestei evadari? Mi-am distrus sansele, dar i-am eliberat pe ei... Au stat, au asteptat...idoli ai perfectiunii...Niste misei, exact asa sunt... Au profitat de dementa mea si s-au eliberat... Acum pleaca unul cate unul, mandrii pentru escapada lor.

Dar nimeni nu observa sclavul care munceste...toti se bucura in schimb, de munca lui. Acum pustiul s-a marit...pot sa-mi aud gandurile. Dar nu vreau asta. Sunt prea multe, prea re(a)le... Imi vad respiratia... se stinge usor si dispare. Nu pot sa ma opun... Dar zambesc, gandindu-ma ca toti vor ajunge aici... Toti vor disparea mai devreme sau mai tarziu... Dar eu voi fi plecat de mult. Ii voi privi de sus si le voi spune in sfarsit: „ Am fost prima care a scapat, iar voi ati ramas pironiti in acest iad numit viata...”

Curand, curand... Deja simt frigul in oase si linistea din mine...Dar mai este ceva...un foc puternic alimentat de URA, FURIE, SILA. DISPRET. Prin venele mele curge doar RAZBUNARE, doar ZARVRATIRE. Incep sa aud voci si ca intr-un cor, striga continuu: „Fa-o! Nu fi umana tocmai acum. Esti si vei fi un monstru.”

Ma lipesc pentru un moment de cupola de sticla... Privesc afara... Toti trec nepasatori sau prea ocupati de existenta lor. Sunt unii care vin si se uita. Rad si pleaca. Dezgustator fel de a fi sau de a nu fi....OM

Simt acum un miros intepator, dar atat de placut. Nu-mi pot da seama ce este, dar e mai bun ca orice drog sau fum. Ma linisteste atat de repede. Ma inunda, ma tintuieste... Acum sunt ca un fluture prins in insectar, dar curand, voi cutremura lumea voastra si va voi sparge in bucati...

Veti fi ca un puzzle cu piese pierdute si nimeni si nimic nu va va mai intregi....va veti pierde in neant...