CAPITOLUL 3
O poveste cu fum
Am plecat dupa povestea mea... iesise, pe coridor, sa ia aer. Dar coridorul nu-i un loc bun de spus povesti, nu atata timp cat ai sute de ochi atintiti asupra ta. Cel mai bun loc e cel dintre vagoane... Sinistru, stiu. E cumva granita dintre viata si moarte. Vezi vagonul (viata), dar vezi si liniile, si totul in viteza... daca ai aluneca, ai muri fara sa clipesti... dar acolo sta mai toata lumea la un moment dat. Banuiesc ca e placut sa poti infrunta moartea si sa te joci cu viata. Dar dincolo de ceea ce vad eu, acest loc e unul simplu, unde oamenii pot fuma in voie. Fum, la fel ca intotdeauna. Fumul lasa spiritele libere. El iti acorda acele 5 minute in care te poti gandi doar la tine, fara sa-ti pese de ce vorbesc cei din jur, de ce gandesc... doar tu si fumul tau.
Povestea mea e in fum si acolo voi fi si eu.
Hmmm... e mai inalta ca mine, n-as fi spus. Desi e subtire, pare destul de solida. Parul lung- o alta nota a perfectiunii. Inalta, supla, satena (o ciocolata cu lapta daca as vrea sa fiu siropos), ochii verzi-smarald, buzele usor conturate... perfecta. Si totusi, parca nu... ma astept ca din clipa in clipa sa-i observ defectul. Fumeaza, dar asta nu-i un defect, in fum frumusetea si perfectiunea ei par si mai intense. Mai toate marile genii au fumat. Dupa cum spuneam, fumul elibereaza spiritul si deschide mintea. In acele 5 minute cat tigara fumega si scrumul se macina, atunci esti cel mai deschis, slab in fata intrebarilor. Acum e momentul sa "atac", sa inteleg ce anume o face sa fie atat de perfecta.
Discutia noastra a inceput de la un simplu: "Ai un foc?", desi eu nu fumez. Si de aici am continuat simplu, banal chiar... "am un fir care trebuie ars". Nu ma cunoaste si nu o cunosc, dar vorbind cu ea, ma simteam firesc.
Avea 23 de ani si o poveste de viata. Mama ei a murit la nastere (suferea de cancer, o tumora pe creier). A crescut-o tatal ei, dar n-a fost la fel. Pana la 6 ani, mama ei era o zana, care venea doar noaptea pentru ca ziua, soarele era prea puternic si ii topea aripile. O poveste, un basm frumos pentru un cuvant urat "moarte". Cu timpul a inteles ca mama ei nu a venit si nu va veni niciodata, nici noaptea, nici ziua. I-a fost greu sa accepte asta, asa ca la 14 ani a fugit de acasa. Dar s-a intors... si in acel moment a gasit casa goala, un bilet: "ne-am mutat". Tatal ei plecase, dar "ne-am", care noi? Plecarea ei a fost momentul potrivit pentru o alta poveste, una la care ea nu mai putea participa. Urmatorii ani au fost grei, dar nu imposibili, dupa cum chiar ea spunea. S-a descurcat, a stat o vreme la o matusa, apoi la o prietena si in cele din urma, chiar la profesoara ei de istorie(nu avea copii, desi isi dorea). Cel mai greu i-a fost sa faca fata intreberilor... ""DE CE ESTI ASA FRUMOASA?. DE UNDE AI FURAT PERFECTIUNEA?" Ea nu se considera perfecta, spunea ca in interior e defecta, ca ii lipsesc parti. Nu se uita in oglinda prea mult pentru ca nu-i placea ce vedea, si totusi iat-o: e perfecta. Dar nu i-am spus-o. Se simtea ranita cand cineva ii facea un compliment legat de frumusetea ei. Spunea ca oamenii doar asta vad, frumusetea. Pentru ei nu conta cine era ea, ce gandea, ce simtea... exteriorul...
Exteriorul meu nu-i perefect, dar e bun asa rau, ma face sa trec neobservat printre oameni. In schimb, interiorul e, sa spunem ca ea, defect. Lipseste ceva. Nu stiu daca e o piesa, daca sunt doua sau mai multe. Cand tigara ei s-a stins, s-a terminat si discutia noastra. S-a incheiat sec: "Si eu sunt ca ea."
Din nou straini, desi pentru cateva minute fusesem cei mai buni prieteni. Si-a indreptat pasii spre locul ei, in timp ce eu am ramas pe loc. Mi parea ca spatiul acela dintre vagoane e mai familiar, mai potrivit pentru mine. E ca ea? Asta insemna ca vidul, imperfectiunea ei interioara purta un nume: CANCER. Exterior perfect, interior defect.
Toti oamenii au un CANCER al lor. Fie ca se numeste SINGURATATE, fie URA, DEZNADEJDE, tot cancer e. Un nume nu schimba adevarata fata a lucrurilor. Restul calatoriei mi l-am petrecut intre vagoane, ascultand pulsul trenului, incercand sa gasesc un nume pentru cancerul meu.
Discutia noastra a inceput de la un simplu: "Ai un foc?", desi eu nu fumez. Si de aici am continuat simplu, banal chiar... "am un fir care trebuie ars". Nu ma cunoaste si nu o cunosc, dar vorbind cu ea, ma simteam firesc.
Avea 23 de ani si o poveste de viata. Mama ei a murit la nastere (suferea de cancer, o tumora pe creier). A crescut-o tatal ei, dar n-a fost la fel. Pana la 6 ani, mama ei era o zana, care venea doar noaptea pentru ca ziua, soarele era prea puternic si ii topea aripile. O poveste, un basm frumos pentru un cuvant urat "moarte". Cu timpul a inteles ca mama ei nu a venit si nu va veni niciodata, nici noaptea, nici ziua. I-a fost greu sa accepte asta, asa ca la 14 ani a fugit de acasa. Dar s-a intors... si in acel moment a gasit casa goala, un bilet: "ne-am mutat". Tatal ei plecase, dar "ne-am", care noi? Plecarea ei a fost momentul potrivit pentru o alta poveste, una la care ea nu mai putea participa. Urmatorii ani au fost grei, dar nu imposibili, dupa cum chiar ea spunea. S-a descurcat, a stat o vreme la o matusa, apoi la o prietena si in cele din urma, chiar la profesoara ei de istorie(nu avea copii, desi isi dorea). Cel mai greu i-a fost sa faca fata intreberilor... ""DE CE ESTI ASA FRUMOASA?. DE UNDE AI FURAT PERFECTIUNEA?" Ea nu se considera perfecta, spunea ca in interior e defecta, ca ii lipsesc parti. Nu se uita in oglinda prea mult pentru ca nu-i placea ce vedea, si totusi iat-o: e perfecta. Dar nu i-am spus-o. Se simtea ranita cand cineva ii facea un compliment legat de frumusetea ei. Spunea ca oamenii doar asta vad, frumusetea. Pentru ei nu conta cine era ea, ce gandea, ce simtea... exteriorul...
Exteriorul meu nu-i perefect, dar e bun asa rau, ma face sa trec neobservat printre oameni. In schimb, interiorul e, sa spunem ca ea, defect. Lipseste ceva. Nu stiu daca e o piesa, daca sunt doua sau mai multe. Cand tigara ei s-a stins, s-a terminat si discutia noastra. S-a incheiat sec: "Si eu sunt ca ea."
Din nou straini, desi pentru cateva minute fusesem cei mai buni prieteni. Si-a indreptat pasii spre locul ei, in timp ce eu am ramas pe loc. Mi parea ca spatiul acela dintre vagoane e mai familiar, mai potrivit pentru mine. E ca ea? Asta insemna ca vidul, imperfectiunea ei interioara purta un nume: CANCER. Exterior perfect, interior defect.
Toti oamenii au un CANCER al lor. Fie ca se numeste SINGURATATE, fie URA, DEZNADEJDE, tot cancer e. Un nume nu schimba adevarata fata a lucrurilor. Restul calatoriei mi l-am petrecut intre vagoane, ascultand pulsul trenului, incercand sa gasesc un nume pentru cancerul meu.
