Timpul- mereu prezent, mereu in fuga...
Timpul- pedeapsa capitala a omului...
Timp....
Fugim in tandem cu el, dar mereu ne intrece. Si asa ajungem sa alergam, nu cu el, ci dupa el, disperati, distrusi, obositi. Alergam o viata intreaga dupa ceva ce nu ne este dat sa posedam. Toata alergatura ne seaca de viata, ne aduce in pragul in care timpul se opreste, dar nu pentru a ne da ragaz, ci pentru a ne rade-n fata.
Timpul ne omoara! Am spus-o si eu, si altii. O simtim zi de zi, in lumina sclaviei. Dar nu timpul, ci noi ne sinucidem pentru ca noi alergam dupa imposibil in loc sa-l facem sa se opreasca.
Dar cum poti tu, ca sclav, sa opresti ceva ce nu poti atinge nici macar cu gandul? Tot ce gandesc acum, da acum-acum, e deja trecut... e disparut, uitat. Timpul rapeste gandul, timpul rapeste tot, pe toate, pe toti... si ajungi singur, in final, doar tu si cu el.
Cat de ironic arfi sa-l privesti, sa-i zambesti si cu ultima suflare sa-i spui:
"Am castigat, caci tu singur mereu vei alerga...."
