CAPITOLUL 8

Paralel

       Simt miros de sfarsit... capat de linie. Pot sa ma opresc, dar nu.... inca nu, e prea devreme. Stau tot intre vagoane ca un fugar, de parca as fi mereu gata sa cobor. Dar eu nu vreau. Trenul vietii e pulsul meu. As fi in coma fara el. Aceeasi coma in care "traiesc" majoritatea oamenilor. Esti viu, dar nu esti real,e contradictoriu. Cei ca mine care se lupta cu aceasta stare morbida, noi suntem niste razvratiti.... chiar visatori. Speram la viata, da, chiar asa. Vrem sa traim. 

      Acum nu mai stau singur pe treptele dintre vagoane. Dar asta nu e povestea mea. Sta fugar ca si mine. E ceva in ochii lui. O scanteie, o licarire stranie... viata, nu e un "comaniac". Dar mai e ceva... o nebunie in ochii lui, o lipsa totala de realitate, de concret... Sta in asteptare. Animal de prada. Cauta si se pare ca eu nu sunt o prada. Daca e sa luam in seama legea junglei, noi suntem egali. Suntem regii acestei jungle moarte si solidificata, ingropata in betoane si fier.... moloz de suflete. Stam triumfatori in varful unei piramide de cadavre. 

      Stam de cateva ore nemiscati, muti. Ne analizam atent fiecare gest, fiecare respiratie. In scurt timp vom ajunge, nu, vom fi siliti sa ajungem undeva. S-a ridicat si astepta, precum un leu. A sarit... in alt tren. Mergeam paralel de ceva timp, dar nu ma gamdisem pana acum. Sta in pragul usii trenului. O invitatie pentru mine. N-am clipit. Trenurile mergeau paralel, la fel ca noi. Dar noi ne-am intalnit. Poate fi o pura intamplare sau nu... 

https://www.youtube.com/watch?v=jsYcRSNL8To

CAPITOLUL 7
Epitaf

                 Inca vreo cateva ore si voi ajunge in "orasul florilor"... trist, agonie totala... Iarasi ore intregi de asteptare pentru un alt tren vital. Orice final e trist, mort, dar inceputurile.... ele sunt diferite: armonioase, muzicale, utopice. Eu prefer , paradoxal ce-i drept, sfarsiturile. Sunt mai sigure. Cand se termina, se termina si punct. Nu poti spune ca ai asteptari prea mari sau prea mici pentru ca nu ai... se termina, brusc si irevocabil.
                 Dar acesta nu este inca sfarsitul. Calatoria va continua. Daca nu cu aceasta sursa de viata, atunci voi gasi alta, si alta... pana in punctul in care orice calatorie va fi inutila.
                 In fine... oricum acesta nu este sfarsitul si in niciun caz, nu este inceputul. E, sa-i spunem, un punct intermediar. Dar, acum, realizez ca o data ce calatoria se va sfarsi, viata mea nu va mai avea sens, deci ma voi sfarsi si eu. Ceea ce voi face acum va fi epitaful meu.
                 Nu stiu cine sunt, dar ma caut. Nu stiu ce sunt, dar ma descopar. Nu apartin unei tabere: ingeri sau draci. Pentru mine ei nu exista. Eu nu am un stapan suprem. Singurul meu stapan sunt eu. Eu sunt un razvratit. Unde sunt, nu stiu. In prezent, in niciun caz. Prezentul e o aberatie, el nu exista. Orice omenirea ar numi prezent, va disparea si va deveni trecut, chiar inainte ca mintea sa proceseze. Prin urmare, unde e sinonim cu in ce timp, cand. In trecut sau in viitor. Ma pierd in trecut ca sa intrevad in viitor. Complicat... Cine... ce... unde... cand...
                

CAPITOLUL 6

Intre vagoane

             ascultam... Da, ascultam sunetul rotilor pe sina, al masinilor... toate trec asa de repede, ceea ce face ca rabdarea mea sa dispara. Totul in jurul nostru trece prea repede. Irosim secunde pretioase, minute, ore, zile... ne irosim sansa de a ne gasi. Si, intr-un final, cand ne oprim din toata alergatura, realizam... nimic... nu realizam nimic pentru ca nu am facut nimic... Ne-am pierdut in detalii nesemnificative, in gesturi inutile, in crezaminte inexistente... Iar aceia din noi, care in fuga lor din viata, au reusit totusi sa faca ceva, acum regreta... regreta ca nu au continuat, ca s-au postit, ca nu au soptit, ca nu au ascultat, ca au strigat... Eu, eu inca alerg, fug din ce in ce mai tare. Sunt ca toti ceilalti... inca n-am realizat nimic... Dar visul meu e sa-mi descopar cancerul... Ce fel de cancer am?

              Povestea mea... Pestele meu cel mare intarzie sa apara. Asteptarea asta ma omoare... Oare cancerul meu se numeste nerabdare?!

             Si iata povestea mea... "Printul pe cal negru"... A iesit la "aer". Si-a aprins o tigara. Sta intr-un colt, rezemat de perete si priveste in gol. Iar acum ma priveste... ma tinteste cu privirea... ca un arcas... Conversatia noastra a inceput simplu: "Fumezi?". "Nu (sau mint... fumez, dar nu tigari, ci idei, ganduri, sentimente... le ard, apoi stau in fumul lor.. ma bucur de esenta)". Apoi am tacut amnadoi...
I-am vazut din nou tatuajul... "Doar unul?"(logic ca nu, dar imi trebuia un inceput). El n-a stat pe ganduri: "Nu, am vreo 5."Si ce reprezinta?". Iar intrebarea lui, desi logica, nu era ceea ce-mi doream eu: "Care din ele?"... "Toate"... si a inceput....
              "Pe mana, am un ceas... cred ca mi-a placut conceptul... stii timpul... a fost primul... n-am prea fost inspirat (sau poate inca nu realizezi cat de inspirat... un ceas, da, reprezinta timpul, dar si trecerea lui si neputinta noastra in fata acestui titan... acele erau indreptate catre 12... ora perfectiunii... sfarsitul si inceputul)... pe cealalta mana, am un portativ cu note... imi place mult muzica (intr-adevar, muzica... toti avem muzica noastra... in noi... noi suntem muzica... portativul lui avea un inceput, dar nu si un sfarsit... poate ca inca nu si-a gasit <melodia interioara>)... pe picior, am un inger... si daca te intrebi, nu, nu are vreo legatura cu religia (nu ma gandeam la asta... era departe de gandurile mele... ingerii sunt portretizari ale perfectiunii, ale bunatatii fara margini... pot insemna atat de multe... nu doar religie... purificare, aspiratie, grandoare... dar de ce pe picior... de ce sa cobori ceva atat de diafan?!)... pe spate am <prinzator de vise>( visator intr-adevar... dar de ce sa le prinzi? de ce sa nu le cresti in interiorul tau? sa le vezi cum cresc, cum te consuma si cum explodeaza?)... langa ureche, am 3 pasari mici... o am mama, il am pe tata si pe fratiorul meu (familia... langa ureche... sa-i auzi mereu, chiar si atunci cand ei nu mai sunt, cand vor disparea... el ii va auzi)..."
                 Si cu acestea fiind spuse, tigara lui se termina... la fel si discutia... dar nu si eu... adica meditatia mea... incercam sa inteleg... sa-l inteleg. Un ceas, un portativ, un inger, un prinzator si 3 pasari? Daca ar fi dupa mine, toate s-ar lega cumva... Slabiciunea noastra in fata timpului, mortalitatea asta care ne defineste, ne face sa ne dorim sa putem controla "ceasul vietii" si cand nu reusim sumtem atat de frustati incat vrem sa-i coboram pe cei care sunt dincolo de aceste cliseu... pe cei care si-au accceptat soarta si au vrut sa perfectioneze putinul timp pe care il au (ingerul)... si l-au perfectionat prin muzica... muzica e leacul pentru toate "pacatele lumii"... Dar, atunci cand nu intelegi muzica ta, te rezumi la a copia, la a imprumuta de la cei din jur... si asa ajungi o copie a unei societati lipsite de viziune.. si crezi ce cred ei, si vrei ce vor ei, si visezi la ce viseaza ei... si in final, cand timpul ne ajunge si ne inabusa, ne intoarcem acasa... ne intoarcem la familia pe care am abandonat-o... si abia atunci realizam ca nu timpul e problema, ci noi... ca alergam dupa timp, in loc sa ne bucuram de cei de langa noi, care incetinesc timpul. Cancerul lui se numeste "lipsa de viziune"...