CAPITOLUL 7
Epitaf

                 Inca vreo cateva ore si voi ajunge in "orasul florilor"... trist, agonie totala... Iarasi ore intregi de asteptare pentru un alt tren vital. Orice final e trist, mort, dar inceputurile.... ele sunt diferite: armonioase, muzicale, utopice. Eu prefer , paradoxal ce-i drept, sfarsiturile. Sunt mai sigure. Cand se termina, se termina si punct. Nu poti spune ca ai asteptari prea mari sau prea mici pentru ca nu ai... se termina, brusc si irevocabil.
                 Dar acesta nu este inca sfarsitul. Calatoria va continua. Daca nu cu aceasta sursa de viata, atunci voi gasi alta, si alta... pana in punctul in care orice calatorie va fi inutila.
                 In fine... oricum acesta nu este sfarsitul si in niciun caz, nu este inceputul. E, sa-i spunem, un punct intermediar. Dar, acum, realizez ca o data ce calatoria se va sfarsi, viata mea nu va mai avea sens, deci ma voi sfarsi si eu. Ceea ce voi face acum va fi epitaful meu.
                 Nu stiu cine sunt, dar ma caut. Nu stiu ce sunt, dar ma descopar. Nu apartin unei tabere: ingeri sau draci. Pentru mine ei nu exista. Eu nu am un stapan suprem. Singurul meu stapan sunt eu. Eu sunt un razvratit. Unde sunt, nu stiu. In prezent, in niciun caz. Prezentul e o aberatie, el nu exista. Orice omenirea ar numi prezent, va disparea si va deveni trecut, chiar inainte ca mintea sa proceseze. Prin urmare, unde e sinonim cu in ce timp, cand. In trecut sau in viitor. Ma pierd in trecut ca sa intrevad in viitor. Complicat... Cine... ce... unde... cand...