CAPITOLUL 11

Dublura incompleta

               Am ajuns, dar unde? Cert e ca ne-am oprit... ne-am oprit?! A reusit omenirea sa se opreasca din alergatura asta? Am reusit noi sa realizam ca trebuie sa ne oprim si sa respiram?.... nu nu nu... Halucinez doar... ultima portie nu mi-a saturat VICIUL...sevrajul e din ce in ce mai puternic. Cobor.

                 Pe peron nu-i nimeni. De ce ar fi? In aer pluteste un aer umed, sarat, infect....de peste. Dar nu conteaza. M-am prabusit si acum privesc cerul, cer senin, bolnavicios, fara nori, fara soare. Mai apartin eu acestei lumi? Si daca da, de ce nu ma regasesc in ea? De ce nu pot sa stau in ea fara sa alerg, fara sa ma feresc de ea? Si daca nu, atunci eu unde apartin? Ce fac?

                 M-am ridicat din praful lumii si m-am indreptat spre gara,spre baie mai exact. La intrare, pozitionata strategic, se inalta o oglinda veche, murdara, care reflecta imaginea intr-o mica masura. M-am apropiat sa ma privesc, sa ma cunosc. Dublura incompleta!!! Vad doar bucati din mine, restul sta ascuns sub jeg. Asta mi-e exteriorul din oglinda. Interiorul nu e diferit,de ce ar fi?! Simt bucati, dar nu le cunosc, iar ceea ce sta ascuns sub murdarie, sub un jeg "sentimental", e incert... nici nu mai stiu daca e ceva acolo...

                    

                  Plec...sec...spre tren...

Dincolo de desene

El-artistul cu chitara

Ce canta seara de seara

Ea-studenta visatoare

Ingropata-n carti, se pare...

Iubirea lor s-a-nfiripat

Insa timpul i-a-ncercat

Devenindu-le dusman,

Despartindu-i an de an

In calea timpului, nimeni nu poate sta

Destinatia-i mereu doar una- moartea-

Nici frumusetea nu rezista,

Dar iubirea? Ea exista.

Ganduri, griji, nevoi si fapte

Au impins-o ca sa poarte

Masca zilnic-a omenirii

Masca fals-a fericirii.

Se-ascundea de el, seara de seara,

Plangea mereu cu lacrima amara,

Iar el, ca orice alt barbat

In bruta s-a transformat...

Ea, un lup fara de haita

Sta in umbra-ngandurata.

Insa nevoia te invata

Ca lupul nu castiga-n viata.

Asa ca a decis in graba

Ca lupul trebuie sa piara

In locul lui, sa zic asa,

A venit pisica-

Felina dulce, siropoasa

Parsiva si tare hoata-

Frumusetea ei se stie,

Consta in viclenie.

Astfel ea s-a refugiat

Nu-n bratele altui barbat

Ci in sunet de chiatara

El-in fumul de tigara.

Amandoi zaceau in lanturi,

Ingeri plansi si obiditi,

Dar din grelele trecuturi

Rasari-va un mic print-

Ochii ei si parul lui

Numele sa nu il spui...

Dragostea a triumfat,

Iar cei doi s-au impacat.

...deocamdat’...

S-au iertat, au suferit,

Ea-i acuma un artist

El-batran, sta si asteapta

Moartea cea nevinovata.

Ea, cu timpu-a inteles

Ca viata n-are niciun sens

Fara al ei ales....

Asa c-a devenit o muza

Pentru-artistii fara scuza.

Rani si nudurui a-ndurat

De fumat s-a apucat

Si-n final, ea a murit.

Pe el print, inalt, frumos

In penumbra l-a zarit,

Timpu,l iata-i de folos.

Acum stau iar amandoi

Sarut lin, pe buze moi.

Tot ce a ramas din ei

E o muzica cam trista-

Viata scurta de artista-

Si-un micut crescut de zei.

Ciclul se va repeta

Tot cu el si tot cu ea.

Povestea asta-i cu morala:

Nu lasati arta sa piara!

CAPITOLUL 10

Peste KOI

             Stau tot la capat de tren... E ciudat sa vezi cate lasi in urma ta. Sute de copaci, de stalpi, de case, de oameni, de sine... Incerci sa privesti mereu inainte, dar ca un act reflex capul se roteste. Rotirea te ameteste si te trezesti privind inapoi. Trecutul te devoreaza... 

             Privind inainte, am vazut o silueta stranie... Inalta, slaba, ganditoare.... o prada sigura. Dar asta ar fi prea usor, mult prea usor. Usurinta duce spre banalitate, iar banalitatea spre moarte, o moarte sigura si inevitabila. Usorul a omarat intotdeauna creatia, spiritul, metamorfoza. Dar e chiar in fata mea. Zace acolo, in singuratate, slaba, lipsita de aparare... ar putea fi doar a mea. Pulsul mi se accelereaza, linistea e atat de apasatoare, gandurile imi rasuna atat de puternic in timpane, venele au iesit la lumina... Caldura imi invaluie tot corpul, inima bate un ritm neregulat, mainile imi tremura, ochii mi se dilata... Controlul dispare, iar pasii ma poarta catre ea.
..............................................................................................................
           Iar ea dispare... In urma ei, o adiere usoara de parfum imi infunda narile. Dulce, dar impunator... A lasat in urma ei o pagina de carte:

              

              

                 

CAPITOLUL 9

Destinatia mea e un peste
(titlu inspirat din "As I lay Dying" de W. Faulkner)

              

                     Merg in sens invers. Vad lucrurile invers. Sunt pe dos. Am ramas blocat in usa... inca nu pot sa cred... mai e un pradator, in lumea asta mai e cineva ca mine. Trebuie sa-i aflu povestea. Nu mai poate exista inca un pradator. Cum in jungla, intr-o haita nu pot exista doi masculi alpha, nici aici si acum, nu putem fi doi. Dar s-a indepartat de mine.

                      Unde, unde, unde?????  Ecou, ecou, eco......uuu... Mintea mea halucineaza. Cel mai probabil din cauza orelor de nesomn. Sau a lipsei de mancare. Sau poate, pur si simplu innebunesc. Poate cancerul meu se numeste "dementa".
                       Ploua... ploua de cateva ore bune. Se spune ca ploaia relaxeaza, purifica. Insa tot ce face ea, de fapt e sa induca melancolia. Iar noi, umanoizi fiind, na cufundam in amintiri, adica in ceea ce cunoastem. Stam prizonieri intr-o lume lipsita de necunoscut, de neprevazut... nimic nu te poate rani mai rau decat a facut-o pana acum. Unii iubesc ploaia. asta pentru ca ei iubesc de fapt cotidianul, banalitatea, comfortul. Unii o urasc, li se pare odioasa. Asta pentru ca acestia din urma nu se mai pot hrani din amintiri. Ei sunt in cautare de nou, iar ploaia nu e noutate. Si mai sunt cei ca mine, cei care stau in ploaie. Noi suntem supranumiti "avortoni", "hibrizi esuati" pentru ca noi nu putem trai nici cu ploaie, nici fara ploaie. Ne plac amintirile, caci in ele gasim indicii despre cine suntem, dar in acelasi timp, asta ne opreste din a ne mai gasi.
                     








                               Merg...prin ploaie...destinatia mea-i un peste...

CAPITOLUL 8

Paralel

       Simt miros de sfarsit... capat de linie. Pot sa ma opresc, dar nu.... inca nu, e prea devreme. Stau tot intre vagoane ca un fugar, de parca as fi mereu gata sa cobor. Dar eu nu vreau. Trenul vietii e pulsul meu. As fi in coma fara el. Aceeasi coma in care "traiesc" majoritatea oamenilor. Esti viu, dar nu esti real,e contradictoriu. Cei ca mine care se lupta cu aceasta stare morbida, noi suntem niste razvratiti.... chiar visatori. Speram la viata, da, chiar asa. Vrem sa traim. 

      Acum nu mai stau singur pe treptele dintre vagoane. Dar asta nu e povestea mea. Sta fugar ca si mine. E ceva in ochii lui. O scanteie, o licarire stranie... viata, nu e un "comaniac". Dar mai e ceva... o nebunie in ochii lui, o lipsa totala de realitate, de concret... Sta in asteptare. Animal de prada. Cauta si se pare ca eu nu sunt o prada. Daca e sa luam in seama legea junglei, noi suntem egali. Suntem regii acestei jungle moarte si solidificata, ingropata in betoane si fier.... moloz de suflete. Stam triumfatori in varful unei piramide de cadavre. 

      Stam de cateva ore nemiscati, muti. Ne analizam atent fiecare gest, fiecare respiratie. In scurt timp vom ajunge, nu, vom fi siliti sa ajungem undeva. S-a ridicat si astepta, precum un leu. A sarit... in alt tren. Mergeam paralel de ceva timp, dar nu ma gamdisem pana acum. Sta in pragul usii trenului. O invitatie pentru mine. N-am clipit. Trenurile mergeau paralel, la fel ca noi. Dar noi ne-am intalnit. Poate fi o pura intamplare sau nu... 

https://www.youtube.com/watch?v=jsYcRSNL8To

CAPITOLUL 7
Epitaf

                 Inca vreo cateva ore si voi ajunge in "orasul florilor"... trist, agonie totala... Iarasi ore intregi de asteptare pentru un alt tren vital. Orice final e trist, mort, dar inceputurile.... ele sunt diferite: armonioase, muzicale, utopice. Eu prefer , paradoxal ce-i drept, sfarsiturile. Sunt mai sigure. Cand se termina, se termina si punct. Nu poti spune ca ai asteptari prea mari sau prea mici pentru ca nu ai... se termina, brusc si irevocabil.
                 Dar acesta nu este inca sfarsitul. Calatoria va continua. Daca nu cu aceasta sursa de viata, atunci voi gasi alta, si alta... pana in punctul in care orice calatorie va fi inutila.
                 In fine... oricum acesta nu este sfarsitul si in niciun caz, nu este inceputul. E, sa-i spunem, un punct intermediar. Dar, acum, realizez ca o data ce calatoria se va sfarsi, viata mea nu va mai avea sens, deci ma voi sfarsi si eu. Ceea ce voi face acum va fi epitaful meu.
                 Nu stiu cine sunt, dar ma caut. Nu stiu ce sunt, dar ma descopar. Nu apartin unei tabere: ingeri sau draci. Pentru mine ei nu exista. Eu nu am un stapan suprem. Singurul meu stapan sunt eu. Eu sunt un razvratit. Unde sunt, nu stiu. In prezent, in niciun caz. Prezentul e o aberatie, el nu exista. Orice omenirea ar numi prezent, va disparea si va deveni trecut, chiar inainte ca mintea sa proceseze. Prin urmare, unde e sinonim cu in ce timp, cand. In trecut sau in viitor. Ma pierd in trecut ca sa intrevad in viitor. Complicat... Cine... ce... unde... cand...
                

CAPITOLUL 6

Intre vagoane

             ascultam... Da, ascultam sunetul rotilor pe sina, al masinilor... toate trec asa de repede, ceea ce face ca rabdarea mea sa dispara. Totul in jurul nostru trece prea repede. Irosim secunde pretioase, minute, ore, zile... ne irosim sansa de a ne gasi. Si, intr-un final, cand ne oprim din toata alergatura, realizam... nimic... nu realizam nimic pentru ca nu am facut nimic... Ne-am pierdut in detalii nesemnificative, in gesturi inutile, in crezaminte inexistente... Iar aceia din noi, care in fuga lor din viata, au reusit totusi sa faca ceva, acum regreta... regreta ca nu au continuat, ca s-au postit, ca nu au soptit, ca nu au ascultat, ca au strigat... Eu, eu inca alerg, fug din ce in ce mai tare. Sunt ca toti ceilalti... inca n-am realizat nimic... Dar visul meu e sa-mi descopar cancerul... Ce fel de cancer am?

              Povestea mea... Pestele meu cel mare intarzie sa apara. Asteptarea asta ma omoare... Oare cancerul meu se numeste nerabdare?!

             Si iata povestea mea... "Printul pe cal negru"... A iesit la "aer". Si-a aprins o tigara. Sta intr-un colt, rezemat de perete si priveste in gol. Iar acum ma priveste... ma tinteste cu privirea... ca un arcas... Conversatia noastra a inceput simplu: "Fumezi?". "Nu (sau mint... fumez, dar nu tigari, ci idei, ganduri, sentimente... le ard, apoi stau in fumul lor.. ma bucur de esenta)". Apoi am tacut amnadoi...
I-am vazut din nou tatuajul... "Doar unul?"(logic ca nu, dar imi trebuia un inceput). El n-a stat pe ganduri: "Nu, am vreo 5."Si ce reprezinta?". Iar intrebarea lui, desi logica, nu era ceea ce-mi doream eu: "Care din ele?"... "Toate"... si a inceput....
              "Pe mana, am un ceas... cred ca mi-a placut conceptul... stii timpul... a fost primul... n-am prea fost inspirat (sau poate inca nu realizezi cat de inspirat... un ceas, da, reprezinta timpul, dar si trecerea lui si neputinta noastra in fata acestui titan... acele erau indreptate catre 12... ora perfectiunii... sfarsitul si inceputul)... pe cealalta mana, am un portativ cu note... imi place mult muzica (intr-adevar, muzica... toti avem muzica noastra... in noi... noi suntem muzica... portativul lui avea un inceput, dar nu si un sfarsit... poate ca inca nu si-a gasit <melodia interioara>)... pe picior, am un inger... si daca te intrebi, nu, nu are vreo legatura cu religia (nu ma gandeam la asta... era departe de gandurile mele... ingerii sunt portretizari ale perfectiunii, ale bunatatii fara margini... pot insemna atat de multe... nu doar religie... purificare, aspiratie, grandoare... dar de ce pe picior... de ce sa cobori ceva atat de diafan?!)... pe spate am <prinzator de vise>( visator intr-adevar... dar de ce sa le prinzi? de ce sa nu le cresti in interiorul tau? sa le vezi cum cresc, cum te consuma si cum explodeaza?)... langa ureche, am 3 pasari mici... o am mama, il am pe tata si pe fratiorul meu (familia... langa ureche... sa-i auzi mereu, chiar si atunci cand ei nu mai sunt, cand vor disparea... el ii va auzi)..."
                 Si cu acestea fiind spuse, tigara lui se termina... la fel si discutia... dar nu si eu... adica meditatia mea... incercam sa inteleg... sa-l inteleg. Un ceas, un portativ, un inger, un prinzator si 3 pasari? Daca ar fi dupa mine, toate s-ar lega cumva... Slabiciunea noastra in fata timpului, mortalitatea asta care ne defineste, ne face sa ne dorim sa putem controla "ceasul vietii" si cand nu reusim sumtem atat de frustati incat vrem sa-i coboram pe cei care sunt dincolo de aceste cliseu... pe cei care si-au accceptat soarta si au vrut sa perfectioneze putinul timp pe care il au (ingerul)... si l-au perfectionat prin muzica... muzica e leacul pentru toate "pacatele lumii"... Dar, atunci cand nu intelegi muzica ta, te rezumi la a copia, la a imprumuta de la cei din jur... si asa ajungi o copie a unei societati lipsite de viziune.. si crezi ce cred ei, si vrei ce vor ei, si visezi la ce viseaza ei... si in final, cand timpul ne ajunge si ne inabusa, ne intoarcem acasa... ne intoarcem la familia pe care am abandonat-o... si abia atunci realizam ca nu timpul e problema, ci noi... ca alergam dupa timp, in loc sa ne bucuram de cei de langa noi, care incetinesc timpul. Cancerul lui se numeste "lipsa de viziune"...

CAPITOLUL 5

La pescuit

          M-am urcat in mare graba... de parca asteptasem asta de o viata... De cand am atins trenul , am simtit cum inima a inceput sa bata, iar privirea, desi nu o puteam vedea, stiam ca se schimbase... Era la fel ca atunci cand un criminal isi gaseste noua victima. Aceeasi bucurie amestecata cu nervozitate si nerabdare... Am asteptat pana trenul s-a pus in miscare, dupa care am pornit printre compartimente in cautare de "sange proaspat". S-ar putea spune ca am iesit la pescuit... Cautam un loc prielnic pentru a-mi arunca undita... sa prind pestele cel mare...

           Si m-am oprit...

           COMPARTIMENTUL 9

           La prima vedere, nimic neobisnuit... scaune, pasageri.... 3, mai exact...3 pasageri... 65, 68, 69.....72 va fi al meu....(anul de nastere al mamei)... Am deschis usa, am salutat (fara sa primesc un raspuns) si m-am asezat pe locul 72. Sa lasam, deci, povestile sa curga...

           LOCUL 65

           Un tanar, de vreo 20 si ceva de ani, brunet, ochi-gri (presupun)... obisnuit, in aparenta. Dar cautand ca un animal dupa prada... tatuaje.... sub camasa in carouri se vad urme fine de tatuaj... Si bineinteles ca nu e doar unul, nu te poti opri doar la unul. Stiu asta pentru ca obisnuiam sa lucrez cu aceasta arta... Nu-i usor sa citesti mintea oamenilor, sa le vezi sufletul, sa intelegi ce cauta ei cu adevarat... Un tatuaj nu e niciodata doar un desen. Mereu simbolizeaza mai mult decat niste linii trasate cu acul. Tatuajul inseamna durere, bucurie, speranta, iubire.... umanitate... In blugii negrii se vad umbrele regulate ale unui pachet de tigari. Deci, pe mai tarziu povestea mea... ne vedem intre vagoane.

            LOCUL 69

            O doamna... 40 si ceva de ani..... nici prea sus, nici prea jos pe scara ierarhiei umanitatii (scara valorilor inexistente). Citeste... O carte pe care, mai demult, am pus si eu mana... Poarta ochelari... multi ar spune ca e o slabiciune... in cele mai multe cazuri chiar asa e... dar, pentru mine.... adica eu, de cele mai multe ori asociez ochelarii cu inteligenta, cunoasterea, cultura... Ea pare a fi un exemlu perfect. Pot sa vad cum absoarbe fiecare cuvant, incercand sa-i afle intelesul ascuns pe care il are.

           LOCUL 68

           Un domn... Stiu ca suna prea formal domn, doamna... dar nestiindu-le numele, macar aparenta sa o respectam... costum, cravata, barba, par grizonat. Are o privire blanda, gesturi calme, usoare.... Imi aduce aminte de un profesor din tinerete (nu ca acum as fi batran, dar cu fiecare an ne pierdem si ne place sa ne aducem aminte de "tinerete", chiar daca ea a fost langa noi acum cateva saptamani... au trecut, am crescut). Seamana... mai mult decat ati putea crede...

          LOCUL 72

          Eu, nauc de somn, fara bilet, dar cu o pofta nestavilita pentru povesti...

           Pentru moment cred ca e suficient. Ma voi retrage intre vagoane, in asteptare... Asa ar face orice pescar priceput: arunca momeala si astepta ca pestele sa muste.

           E gol... surprinzator... Doar eu si o usa care nu se inchide... m-am asezat pe trepte si privesc peisajul. Astept, dar asteptarea necesita rabdare, rabdare de care eu nu dispun... Dar respiram si privim peisajul, ascultam...

CAPITOLUL 4

La mare....departare de final

               Am coborat din tren ca toata lumea, doar ca eu nu eram ca ei. Nu-mi doream sa raman, sa ma bucur de soare, de mare, de normalitate. Nu-mi pasa atunci de toate astea. Nu-mi doream decat sa merg mai departe, sa fiu.... ei bine, imi doream sa mai aud o poveste, sa ma conving ca nu doar eu... Imi doream sa plec fara sa stiu de ce am ajuns acolo. Imi doream sa fug de mine, de ei, de tot, dar cu mine si cu ei, cu povestile lor.... da, povestile sau nu, presupunerile mele. Pentru prima oara in ultimii ani, in acel vagon, m-am simtit in viata. De ce? Poate pentru ca asta faceam. Traiam... prin presupunerile mele, dar eram prezent.

               Sunt pe peron  doar de cateva minute si simt ca o iau razna. Sunt in "sevraj", precum un drogat ramas fara fericirea lui, un alcoloic caruia i s-a golit sticla. Vreau sa plec. dar cum? Bani, am nevoie de bani... sau nu. Nu am bani, cel putin nu suficienti.

                A trecut o ora... o ora de neputinta. Sunt in acelasi loc, pe un peron pustiu, in soare, asteptand... chiar asteptand ce? Nimic n-o sa se intample. O ora... va dati seama... nu, bineinteles ca nu... nu realizati, dar intrebati un tanar care isi gaseste fericirea in substantele interzise, un om care poate trai abia dupa ce si-a baut cafeaua cu tarie, un fumator care isi incepe ziua in fumul linistitor... Ei vor stii, ei inteleg.... Eu sunt ca ei, un prizonier al dorintei de evadare... sunt damnat. Simt cum fiecare nerv imi cedeaza. Ce fac? Ce fac? Asta....
                Ma simt lipsit de suflu, de parca am stat in arsita asta de zile, si zile, si zile.... Acum sunt intins pe peron, nimeni nu observa. Asta-i avantajul cand esti invizibil, ei nu te vad, si, chiar daca o fac, pur si simplu, nu le pasa... Stau intins pe un peron, in plina zi, asteptand. Suna nebunesc, stiu. De fapt, vreti sa stiti ceva si mai nebunesc?! Nici nu stiu ce astept... ce sau pe cine... cand, unde cum, de ce... Intrebarile tuturor... toti le stiu, le folosesc, le uzeaza, le arunca, le recupereaza... Din punctul asta de vedere, sunt...
               Si m-am ridicat.... Mi-am gasit viciul sau el m-a gasit pe mine. Am auzit trenul. N-am bilet, nici nu-mi pasa.... o sa sar in tren, voi rezista cat voi putea, voi afla ce-mi doresc, imi voi lua drogul si voi sari din nou... Si asta va fi inceputul... Viata mea plictisitoare, naucitoare, crunta se va termina. De acum, asta nu se va mai numi viata, ci calatorie.... Poate "cancerul" meu poarta un nume: NEBUNIE....

CAPITOLUL 3

O poveste cu fum

         Am plecat dupa povestea mea... iesise, pe coridor, sa ia aer. Dar coridorul nu-i un loc bun de spus povesti, nu atata timp cat ai sute de ochi atintiti asupra ta. Cel mai bun loc e cel dintre vagoane... Sinistru, stiu. E cumva granita dintre viata si moarte. Vezi vagonul (viata), dar vezi si liniile, si totul in viteza... daca ai aluneca, ai muri fara sa clipesti... dar acolo sta mai toata lumea la un moment dat. Banuiesc ca e placut sa poti infrunta moartea si sa te joci cu viata. Dar dincolo de ceea ce vad eu, acest loc e unul simplu, unde oamenii pot fuma in voie. Fum, la fel ca intotdeauna. Fumul lasa spiritele libere. El iti acorda acele 5 minute in care te poti gandi doar la tine, fara sa-ti pese de ce vorbesc cei din jur, de ce gandesc... doar tu si fumul tau.

         Povestea mea e in fum si acolo voi fi si eu.

         Hmmm... e mai inalta ca mine, n-as fi spus. Desi e subtire, pare destul de solida. Parul lung- o alta nota a perfectiunii. Inalta, supla, satena (o ciocolata cu lapta daca as vrea sa fiu siropos), ochii verzi-smarald, buzele usor conturate... perfecta. Si totusi, parca nu... ma astept ca din clipa in clipa sa-i observ defectul. Fumeaza, dar asta nu-i un defect, in fum frumusetea si perfectiunea ei par si mai intense. Mai toate marile genii au fumat. Dupa cum spuneam, fumul elibereaza spiritul si deschide mintea. In acele 5 minute cat tigara fumega si scrumul se macina, atunci esti cel mai deschis, slab in fata intrebarilor. Acum e momentul sa "atac", sa inteleg ce anume o face sa fie atat de perfecta.
         Discutia noastra a inceput de la un simplu: "Ai un foc?", desi eu nu fumez. Si de aici am continuat simplu, banal chiar... "am un fir care trebuie ars". Nu ma cunoaste si nu o cunosc, dar vorbind cu ea, ma simteam firesc.
         Avea 23 de ani si o poveste de viata. Mama ei a murit la nastere (suferea de cancer, o tumora pe creier). A crescut-o tatal ei, dar n-a fost la fel. Pana la 6 ani, mama ei era o zana, care venea doar noaptea pentru ca ziua, soarele era prea puternic si ii topea aripile. O poveste, un basm frumos pentru un cuvant urat "moarte". Cu timpul a inteles ca mama ei nu a venit si nu va veni niciodata, nici noaptea, nici ziua. I-a fost greu sa accepte asta, asa ca la 14 ani a fugit de acasa. Dar s-a intors... si in acel moment a gasit casa goala, un bilet: "ne-am mutat". Tatal ei plecase, dar "ne-am", care noi? Plecarea ei a fost momentul potrivit pentru o alta poveste, una la care ea nu mai putea participa. Urmatorii ani au fost grei, dar nu imposibili, dupa cum chiar ea spunea. S-a descurcat, a stat o vreme la o matusa, apoi la o prietena si in cele din urma, chiar la profesoara ei de istorie(nu avea copii, desi isi dorea). Cel mai greu i-a fost sa faca fata intreberilor... ""DE CE ESTI ASA FRUMOASA?. DE UNDE AI FURAT PERFECTIUNEA?" Ea nu se considera perfecta, spunea ca in interior e defecta, ca ii lipsesc parti. Nu se uita in oglinda prea mult pentru ca nu-i placea ce vedea, si totusi iat-o: e perfecta. Dar nu i-am spus-o. Se simtea ranita cand cineva ii facea un compliment legat de frumusetea ei. Spunea ca oamenii doar asta vad, frumusetea. Pentru ei nu conta cine era ea, ce gandea, ce simtea... exteriorul...
           Exteriorul meu nu-i perefect, dar e bun asa rau, ma face sa trec neobservat printre oameni. In schimb, interiorul e, sa spunem ca ea, defect. Lipseste ceva. Nu stiu daca e o piesa, daca sunt doua sau mai multe. Cand tigara ei s-a stins, s-a terminat si discutia noastra. S-a incheiat sec: "Si eu sunt ca ea."
         Din nou straini, desi pentru cateva minute fusesem cei mai buni prieteni. Si-a indreptat pasii spre locul ei, in timp ce eu am ramas pe loc. Mi parea ca spatiul acela dintre vagoane e mai familiar, mai potrivit pentru mine. E ca ea? Asta insemna ca vidul, imperfectiunea ei interioara purta un nume: CANCER. Exterior perfect, interior defect.
        Toti oamenii au un CANCER al lor. Fie ca se numeste SINGURATATE, fie URA, DEZNADEJDE, tot cancer e. Un nume nu schimba adevarata fata a lucrurilor. Restul calatoriei mi l-am petrecut intre vagoane, ascultand pulsul trenului, incercand sa gasesc un nume pentru cancerul meu.

         

CAPITOLUL 2

Compartimentul 6

              M-am asezat... la geam... E rece la atingere, dar nu la fel de rece ca privirea celor din jur. Ochii lor sunt mai taiosi ca o lama. Simti cum tot sangele e pe cale sa te paraseasca. Ma simteam stingher in mica lume din compartimentul 6... la fel de stingher ca in marea lume de afara.

               Locul 42

               O batrana posomorata, singura... 

               Analiza bazata pe aspect si gesturi: e singura (ca si mine). Probabil sotul ei a murit de mult, caci strange poza lui la piept, o poza datata si insriptionata: "Pierdut, dar NICIODATA uitat..." Cred ca e din lumea buna. Dar moartea sotului a lasat-o fara veniturile mari si sigure. Desi hainele par ponosite (un fel de camuflaj in lumea noua), lantul gros de aur ascuns (cam neglijent as spune eu) sub guler si inelul mare de pe deget o dau de gol. La fel se intampla si cu palaria mare cu flori si parul mult prea tapat. O vipera camuflata... Ochii ii sunt agili, in cautare de o noua prada si din nefericire, prada s-ar putea sa fiu eu.

               Locul 44

               Un barbat de vreo 30 si ceva de ani

           Analiza: sever, dupa privire sau poate mult prea ingandurat. E imbracat in uniforma, poate tocmai vine sau pleca la datorie. Departe de familie (da, familie... verigheta). Ii admir pe acesti oameni. Sa stai departe de ceea ce iubesti mai mult pe lumea asta. Viata ne forteaza sa renuntam la aceste lucruri. Si totusi.... pe acesti oameni in particular, ii admir cel mai mult. Se sacrifica zi de zi... Si noi o facem, dar intr-un mod diferit... Noi renuntam la lucrurile bune din viata noastra din cauza neglijentei, din cauza orgoliului... si cand ne intoarcem s-ar putea sa fie prea tarziu.

               Locul 46

               O fetita

              Analiza: ea reprezinta inocenta intr-o lume murdara, plina de impuritati... Dar, oare, chiar atat de pura sa fie? Pana acum viata mi-a aratat ca bunatatea nu exista pur si simplu. Ea exista insotita de interes. Oare fetita asta ce ascunde? In aparenta, nimic. Dar la o privire mai atenta se vad urme de ac pe bratul ei. Mai jos, langa incheietura, urme vagi de taieturi. Se pare ca urmele acelea de ac nu sunt de la vaccin, ci de la "serul fericirii". Intr-un mod absurd, ne asemanam, doar ca urmele mele nu sunt vizibile pe piele, ci in privire...

              Locul 48

              O femeie

          Analiza: frumoasa, pierduta, perfecta pentru un pictor, sculptor... modelul perfect, prea perfect. Perfectiunea nu exista si nu va exista. Daca cineva va atinge perfectiunea, atunci lumea ar disparea, n-ar mai avea un scop. Toti aspiram la perfectiune. Dar ea, ea era perfectiunea: trasaturi bine conturate, naturala, destinsa, usor nepasatoare, dar prezenta. Care e secretul ei?

              Locul 41
              Gol
              Locul 43
              Gol
             Locul 45
             Gol
            Locul 47
            Eu, dar cine sunt acest eu? Hainele mele sunt obisnuite, normale, poate prea normale, langa ele pot adauga si bocancii de armata (mari, negrii, ai tatei, dar mie imi plac). Am un ghiozdan militaresc (tot al tatei). Normal! Sau nu. Normalitatea nu e ceva care sa ma defineasca. Eu sunt mai mult decat atat. Daca ar trebui sa ma prezint, nu mi-as spune numele, e obisnuit si plictisitor, dar nici nu mi-as spune povestea din prima (ar speria publicul).... daca ar trebui sa ma prezint as spune asa: "Eu sunt Imperfectiunea de pe portativul perfect al lumii." (desi, da, dupa cum spuneam, nimeni nu-i perfect, nici macar intreaga omenire).
            Si acum sa revenim la prezent, la realitate. Sunt 4, 4 povesti, dar oare toate merita ascultate?! Pe care sa o aleg? Destinul m-a trimis la mare, tot el m-a asezat intr-un compartiment promitator, pe un scaun la geam... tot el a facut ca locurile de langa mine sa fie libere (sa spunem ca nu sunt un mare fan al oamenilor si ca in locul lor prefer pisicile sau cainii)... poate ca tot destinul ma va ajuta sa-mi aleg povestea..
            Si s-a intamplat. S-a ridicat singura, cu o privire ascunsa... ma cheama sa-i aflu povestea... sa vedem cat de perfecta este imperfectiunea...

               

PULSUL TRENULUI

CAPITOLUL 1

Primul bilet

           Azi stau in acelasi scaun, intr-un vagon, pe o linie..... asa a inceput totul. Iar azi, azi stau in fata voastra pentru a va marturisi secrete... o confesiune plublica. Nu ma cunoasteti, nu va cunosc. Atat de simplu...

           Acum merg noaptea cu trenul... Ziua e prea mult zgomot... am ajuns o creatura a noptii, iesita la vanatoare. In acest moment nu e nimeni langa mine. De fapt, nu e nimeni in compartiment, nici macar in vagon. Oamenii nu mai calatoresc pe liniile fixe. E prea simplu pentru complexitatea in care traim. La inceput, nu era asa. Trenul vuia: galagie, povesti, cantece, ici-colo cate o chitara... unii dormeau, altii abia se trezeau...

              Cand eu mi-am inceput calatoria... acum cativa ani, era diferit. Am plecat pur si simplu intr-o zi de acasa. M-am ridicat din fotoliu, m-am uitat pe fereastra, mi-am luat geaca si ghiozdanul si am plecat. Am zabovit cateva ore pe strada. Nu stiam unde am plecat, nu stiam de ce... Tot ce stiam era ca trebuia sa plec. Dupa un timp, singura intrebare a mea era: "Cine sunt eu?". Asa ca am plecat in cautarea mea.

                Pasii mei marunti m-au condus intr-un final la gara. Mai fusesem acolo inainte. E sinistra gara, ca orice alta gara. Mereu singura, toti vin, toti pleaca. Intr-un colt, mereu intr-un colt, o lumina alba palpaie inutil. Oamenii s-au obisnuit cu ea, mai nefiresc ar fi ca ea sa se stinga. Dar nu se va intampla. Am ajuns in fata ghiseului, iar prima intrebare a fost: "Pe ce traseu?". Adica? Traseu? Dar unde plec? Am nevoie de bilet? De destinatie? Intrebarea s-a repetat: "Pe ce traseu doriti biletul?". Si eu ce ar trebui sa raspund? Eu plec, dar unde?

                  "La mare.", a strigat o doamna din celalalt capat al incaperii. Doamna de la ghiseu s-a conformat. In doua ore urma sa plec la mare. Dar unde mai exact?
...................................................................................................................................................................                          Am astept, oarecum cu nerabdare, cele doua ore. M-am uitat intr-una la biletul din mana mea, gandindu-ma unde o sa ajung. Dar, incetul cu incetul, intrebarea: "Unde merg?" si frica de necunoscut au disparut. Eram fericita, entuziasmata. Cand ceasul a batut ora 12:00, am plecat pe peron. Dupa un minut, s-a auzit trenul. Ma asteptam ca lumea sa dea navala, dar vid. Noaptea a speriat pasagerii. M-am urcat in tren, in cautarea compartimentului meu. Urma sa-mi incep calatoria.
                          Trenul, spre deosebire de peron, era plin. Aveam impresia ca toata lumea se uita la mine, dintr-un motiv sau altul. Intr-un final, am ajuns la locul predestinat. Un compartiment vechi, plin de figuri ciudate, un loc la geam si sute de bagaje. De azi mi-am inceput calatoria...

Eu cand o sa-ti soptesc?!

             Intr-o zi, IUBIREA si PRIETENIA s-au intalnit pe coridorul inimii, la coada spre LUMINA LUMII... S-au asezat la coada, la fel cum au facut si INDIFERENTA, FURIA, LASITATEA, DEZNADEJDEA... Dar pentru ele era altfel. Ele nu se numarau printre "sentimentele de zi cu zi". Ele erau, sunt si vor fi speciale.
              La inceput linistea era apasatoare, doar inima se mai auzea batand aievea, in gol. Intr-un final, cand inima a inceput sa nu mai bata, IUBIREA a intrebat PRIETENIA:
              - Acum ca tot n-o sa mai vedem LUMINA LUMII, te-ntreb: regreti ceva?
              - Daca regret ceva?! Normal, regret enorm si regret atatea....
              - Pai, si ce regreti?
              - Pentru inceput, ca am crezut mult prea usor in ei.... si ca i-am numit prieteni, desi daca o sa-i intrebi, o sa realizezi ca ei nu stiu nimic despre mine...
               - N-o sa-i intreb, pentru ca, din pacate, ia ghici?! Suntem blocate aici... Altceva?
               - Regret ca, inca ii numesc prieteni...
               - Pe cine?
               - Pe ei, pe cei care m-au ranit de atatea ori, pe cei care m-au sa plang pentru ca nu m-au ascultat sau pentru ca nu m-au inteles, pe cei care m-au mintit, pe cei..... pe toti.
              - Aha....
              - Atat?! Asta-i toata compasiunea ta? Doar atat poti spune?
              - COMPASIUNEA e mai in fata, sta la coada....
              - La fel si  IRONIA...
              - Acum vrei sa auzi ce regret eu?
              - Ce? Ca nu esti mai in fata la coada? Sau poate ca n-o sa mai vezi LUMINA?
              - Nu. Regret ca tu existi, regret ca tu trebuie sa apari mereu in fata mea. Mereu incerci sa-mi pavezi un drum spre alta inima, dar mereu o dai in bara. Niciodata n-am ajuns sa-i spun "Te iubesc!"...
              - Sa spui cui?
              - Ei.... acelei fiinte efemere cu care ma trezesc dimineata in minte si cu care adorm noaptea. Regret ca existi!!!! Intelegi, urasc asta.... TE URASC pe tine, lasitatea ta, neputinta ta....
              - Dar de ce nu te-ai gandit, ca poate, lasa ai fost tu? Ca e vina ta ca nu ajungi niciodata la timp, ca n-ai curaj s-o spui mai tare...
              Vazand cearta dintre cele doua, o batrana incearca sa le potoleasca.
              - Nu e bine sa va certati, a spus batrana.
             - Si tu de unde stii? a intrebat IUBIREA.
             - Eu stiu, pentru ca eu sunt INTELEPCIUNEA, care voua va lipseste.
             - Acum ai aparut.... dar unde erai cand am avut nevoie de tine, cand ei m-au ranit, iar eu am continuat?, i-a reprosat PRIETENIA.
             - Am fost mereu langa tine, dar nu m-ai ascultat niciodata. La fel cum a facut si surata ta. Nu ati vrut sa ma auziti, dar acum o veti face. Una fara cealalta nu ati putea exista. Pentru a iubi pe cineva, trebuie mai intai sa cunosti persoana si aici intervine PRIETENIA. Dar pentru a putea fi prieteni, trebuie sa existe chimie, intelegere si aici intervine IUBIREA. Sunteti gemene... Si da, v-ati ranit una pe alta, i-ati lasat pe ei sa va ajunga si sa va manjeasca. Doar impreuna veti putea vedea LUMINA LUMII...
            - Asa o fi, dar acum nu mai putem face nimic. Sfarsitul e aici si acum, a zis IUBIREA.
            - Niciodata nu e prea tarziu. Tineti minte: IMPREUNA....
             Si deodata, inima s-a auzit din nou, iar coada a disparut. Au mai ramas in fata usii doar PRIETENIA si IUBIREA. Dar care va trece, caci mai e doar un singur loc.
            - Mergi tu, a spus IUBIREA. Fa-ti prieteni, caci eu n-am fost unul prea bun...
            - Nu, mergi tu, a spus PRIETENIA. Iubeste, caci eu n-am stiut s-o fac...
            Dupa ore intregi de "cine merge", inima a inceput sa nu se mai auda. Cine va trece pragul spre LUMINA?
            - IMPREUNA, au raspuns ele intr-un glas.
            Si cand lumina s-a terminat, batrana s-a trezit spunand pentru prima oara:
         
            - TE IUBESC, PRIETENA DRAGA!

           Insa, in camera ei mica de spital, nu mai era nimeni. Batrana a amutit brusc, iar inima se indrepta in aceeasi directie... cand, din intuneric, o voce tremuranda se auzi:
            - SI EU TE IUBESC!



           

-THE END-

Killing for/by love

Sa iubesti? Sa fi iubit?
Sa urasti ca nu poti iubi? Sa urasti ca nu esti iubit?

           De cate ori, iubirea s-a transformat din foc in scrum... De cate ori am jurat ca nu vom mai iubi acea persoana... si, iata, tot acolo ne intoarcem...  iubim in van... o iluzie.
           Si vor aparea noi si noi si noi distrageri care te vor face sa te gandesti ca poti fi iubit asa cum esti... Si vor disparea mult prea repede pentru ca se vor teme de felul nostru de a iubi... se vor teme de noi. Dar aceste distrageri, aceste nimfe, ne afunda intr-o iubire falsa, intr-o speranta care moare cu fiecare clipa... Ele nu vor intelege ceea ce noi simtim, si totusi, vor da trecere gandurilor noastre, vor creste ceva ce nu vor putea controla, iar in final, se vor ingrozi cand vor reusi sa vada si sa simta adevarul... un adevar pe care noi nu l-am ascuns, un adevar pe care noi l-am spus, mai in soapta, mai in secret, dar a fost rostit.
            A iubi si a nu fi iubit! A intelege si a nu putea fi inteles! E contradictoriu... la fel ca omul in sine... e paradoxal... ca viata... complex...ca noi... 

ENEAS- trecut, prezent si viitor

                  Va mai exista vreodată un om la fel de curajos, de devotat și de credincios precum Eneas? Sau el va rămâne singura întruchipare a omului uman și divin?
                  Glorios e trecutul, căci pe atunci existau eroi și scopuri nobile și prietenii adevărate și iubiri ce ardeau inima îndrăgostiților. Trecutul a avut ceva ce noi am început sa pierdem. Trecutul l-a avut pe Eneas... nu doar bărbatul, ci și războinicul, și înțeleptul Eneas. Dar astăzi? Noi ce mai avem?
                 Eneas a renunțat la tot pentru a-și putea îndeplini misiunea. Dar noi? Noi n-am fi capabili de asemenea sacrificii. S-a ridicat precum Phoenix din propria-i cenușa, din cenușa Troiei și și-a început călătoria. Eneas- FILIUS, PATER, MARITUS, AMATES, PUGNATOR, ELECTUS DEORUM- un om în care zeii au presărat tot harul lor. Uman și divin, el reprezinta străpungerea barierelor intru atingerea scopului.
                 Fiu al muritorului Anchises și al zeiței Afrodita, Eneas unește doua lumi: muritori și zei. A căzut in mrejele dragostei și s-a căsătorit cu frumoasa Creusa. Si din aceasta iubire, a răsărit un rod care va duce la îndeplinire menirea lui Eneas- ASCANIUS.
                 Dar cât de mica și fragila este viata unui om. Acum poți avea totul, iar peste doua secunde nimic. Eneas și-a pierdut trecutul, iubirea... A privit cum sa naruie marea cetate a Troiei. Dar el, alesul zeilor, a găsit puterea de a-și îndeplini FATUM. A supraviețuit și a început căutarea noii Troie. Dar de unde atâta putere? De la zei? Din sufletu-i de luptător? Si de la zei, și din sine, dar și din privirea prietenilor, războinicilor și mai ales, din privirea propriului fiu: CEL MAI GREU E SA FII/ NU FIU DE PĂRINȚI/ CI PĂRINTE DE FII.
                  Dragostea pe care o va simți pentru regina Cartaginei, Didona, va fi una pura, ce-i probează din nou umanitatea. Renunțarea la aceasta fărâmă de fericire denota putere, SAPIENTIA, umanitate si divinitatea IN EXTREMIS. TU ALII FELIX IN TUUM EXPENSIS, UT PRINCEPS!
                 In final, Eneas își îndeplinește misiunea și peste ani, pe pământul pe care a călcat el, va răsări impunătoarea cetate a Romei.
                 Eneas din trecut este o idealitate a umanului. In prezent, Eneas apare rar si atunci pare a fi o fantasma. In viitor, cine știe?! Va mai fi, nu va mai un ALTER ENEAS? Dar întrebarea nu este dacă Eneas va mai exista, ci dacă noi ca umanitate am mai putea accepta un ENEAS...?

TaTa

A trecut ceva timp... timp pe care poate l-am irosit pe vise, iluzii, dorinte imposibile....timp pe care poate l-am folosit cu cap, desi poate n-a fost suficient...
S-au intamplat atatea in mine... atat de multe feluri de a simti, de a gandi...
S-au dus 10 ani... si inca nu stiu cum sa..................................sa strig mai tare ca MI-E DOR DE EL....nu pot sa tip, sa strig, sa plang, sa lovesc.... pur si simplu... dar simt, mai mult ca oricine, desi pe chipul meu nu se vede... nu pot sa arat... semne de slabiciune... asa sunt lacrimile pentru mine.... nu va pot spune totul, pentru ca, iar, m-as simti slaba si vulnerabila in fata voastra.
Nu-mi permit asta... nu vreau sa las pe nimeni sa se joace cu inima mea... doar eu pot... si pana acum am cazut in neant cu tot cu inima... sa cresti in ea atat de multe feluri de sentimente........ ca in final sa ajungi la acelasi rezultat..... NIMIC.... dezamagire si atat... si pur si simplu sa le tintuiesti acolo, pe toate la un loc....sa le amesteci ca in final sa nu mai stii ce simti... nu mai stii ce sa le arati celor din jur....
Azi mi-e dor de tine TATA! Sa stii ca n-am uitat padurea, nici cortul, nici apusul.... Mi-e dor de toate si de tine.....


Când ai plecat, tăticul meu,
N-ai vrut să-mi spui, că-mi va fi greu,
N-ai vrut să mă înveţi, să pot,
Durerea grea din piept s-o scot.

Să-mi ţin lacrima în carapace,
Să pot merge mai departe,
Să nu mai sper că vei veni,
Aşa cum făceai TU, zi de zi.

N-ai vrut să-mi spui cum e durerea,
Să mă înveţi să am puterea
Să îmi alung amarul chin
Ce-l simt acum, ca un venin.

Pe care drum, TU ai plecat
Singur, trist si-ngandurat...?.
Cum pot să te mai văd o dată,
Să-ţi spun că îmi lipseşti, enorm, TATĂ?

Din valurile noptii

        That moment when... you just don't fucking understand...
        Momentul acela in care nu intelegi ce se intampla cu tine.... nu intelegi ce gandesti, ce simti, ce faci... Esti goala pe dinauntru... lipsita de orice pulsatie, sclipire, caldura...

Somnul nu-si mai are rostul. Si chiar daca adormi, minte e tot treaza si tot unde vrea ea te poarta... Prin pustiul din interior. Si te bantuie sute de ganduri,  de sentimente.. Dar buzele-ti sunt pecetluite... Esti izolat intre ziduri. Intr-o parte e lumea asta fisurata...tot mai nepasatoare, indiferenta... Care vede, dar nu intelege... si chiar daca intelege, nu va spune nimic niciodata... In cealalta parte esti... sunt gandurile tale... urlete, lacrimi...
Iar tu, si eu, si toti... suntem la mijloc... inconjurati, incatusati... pusi sa alegem:

• lumea
• pe noi
• disparitia

        E greu sa alegi... Lumea te va distruge. Vei uita cine esti si ce vrei. Vei fi ce vor ei sa fi si vei vrea tot ce-ti dau ei si nimic mai mult. Tu pe tine n-o sa te poti alege niciodata asa cum esti. Pentru ca zi de zi te vei intreba de ce te-ai mai trezit. Te vei uita in oglinda si n-o sa vezi nimic pentru ca, goliciunea din tine e mai puternica. Iar disparitia nu e o solutie. Disparitia e definitiva; e lasitate, egoism. Si atunci ce faci?
        Lupti, lupti cu toate armele. Lupti sa fi cine vrei si cum vrei. Lupti sa faci ceea ce-ti place si ce vrei sa faci. Lupti pentru dragostea pe care stii ca o porti si pentru persoana pe care o iubesti. Lupti contra lumii care te vrea clona sau sclav. Lupti contra ta, care mereu te vei trage in jos. Lupti.... si in final, cand lupta se sfarsete, realizezi ca n-ai spart niciun zid... Dar ai scapat din lanturi si ai creat ceva ce nimeni nu-ti va putea lua... LUMEA TA...
        Si, acum ma intreb...De ce e asa de greu sa pui in practica teoria? De ce nu pot scapa de cine am fost si sa fiu cum vreau? De ce nu ma pot uita cu inima impacata in oglinda? De ce nu pot sa dorm noaptea si ma gandesc la toate?
       

                  ...masca ce ascunde ranile „razboiului” dintre „eu” si „mine”... Ma intreb cine sunt? Ce a mai ramas din mine? Cu fiecare zi ma sfarsesc... ma pierd... Fragmente din cine am fost plutesc in jurul meu... sunt fine ca nisipul... si imposibil de recuperat. „Razboiul” nu se va sfarsi curand, simt asta, va continua pana cand eu voi pierde... pana cand nu va mai ramane nimic din mine...

                  Nu stiti nimic... nici voi, nici altii... ce e cu mine... nici macar eu nu sunt sigura... V-am povestit destule, dar nu ati inteles ce mi se-ntampla... Ma intrebati mereu ”ce fac?”, iar raspunsul va fi mereu acelasi „BINE”, chiar daca in interior urlu de durere, de furie... Pana la urma de ce v-as spune, nu  v-ar interesa... fiecare are probleme, dar ce te faci cand ele de distrug...
                E ciudat sa te simti singur in mijlocul familiei sau al prietenilor... le zambesti, ii abrobi, dar nimic mai mult... te simti fortat sa le surazi, sa te prefaci fericita... cand in interior plangi... Si cu voi e la fel... Nu stiti de cate ori simteam ca vreau sa plang, dar de dragul vostru, zambeam. Zambete ce ascund lacrimi amare; stiu ca par fericita, dar nu sunt... cel putin nu ca inainte.  Ceva ma retina, o piedica... asa cum o vad eu, as spune ca e trecutul, tot ce s-a intamplat, dar adevarul e ca singura piedica sunt eu si tot ce gandesc eu... Tot „negrul” pe care il eliberez, tot negativismul si pesimismul... E doar vina mea ca nu pot sa ma bucur de viata, de ce a mai ramas din ea. Pentru mine exista doar nuante de gri... culori sterse, prea putin conturate... si nimic frumos.
                 
Poate nu ma intelegeti... de fapt sunt sigura de asta. Voi nu vedeti lucrurile asa cum le vad eu, cum le inteleg eu...  

APA... drum spre necunoscut

Sa simti ca traiesti

Si apoi sa te pierzi...

In apa limpede a lumii

Nu se mai oglindeste soarele,

Nici luna, nici stele, nici oamenii...

In apa limpede a lumii

Se admira doar ingeri

Si lacrimile lor...

Apa limpede a lumii e

Din lacrimile ei,

Din truda si sudoarea ei...

Apa limpede a lumii

Se tulbura cand ingerii cad

Sau cand oamenii pleaca...

Apa-oglinda

Apa-suferinta

Apa-truda

Apa-inceput

Apa-sfarsit...

Dor de...

Pe bunica mea cea dragă
Am s-o iubesc o viață-ntreagă,
Ea mereu m-a învățat
Lucruri pe care eu le-am uitat.

Să fiu puternică, înțeleaptă
Să știu să lupt cu viața toată,
Iar în momentele mai grele
Să știu să trec și peste ele.

Povață bună ea mi-a dat:
Să fii cuminte fata mea
Și nu uita în viața ta
În sus tu să stai cu fruntea!

Căci tu om demn și respectat
Vei fi de cum îi vei trata
Pe cei din jur, din viața ta
Așa și ei te vor trata.

Respectă-i să fi respectată!
În suflet să nu ai ocară,
Cu gând bun să te prezinți
Căci el se-ntoarce înzecit.

Se întoarce în viața ta
Și asta te va bucura,
Și încă o dată nu uita
Să fii om bun tu fata mea!

Mereu să gândești pozitiv!
Acesta e secret nescris,
Secretul marii împliniri
Și-al vieții pline de minuni.

Așa povețe îmi dă ea,
Bunica, bunicuța mea,
Femeie simplă de la țară
Cu suflet bun, privire caldă.

Doar nu degeaba sunt numiți
Bătrânii marii înțelepți,
Ei chiar și fără școală multă
Cunosc prea bine-a lumii taină.

Și nu degeaba se mai spune
De n-ai bătrâni ca să îți cumperi,
Ei sfaturi bune îți vor da
Ce în viaţă te vor ajuta.

Act in doi EU

-Stii sentimentul acela?
-Care?
-Acela care apare atunci cand...
-Cand?
-Cand realizezi ca nu stii ce este real si ce nu... Cand realizezi ca...ca...
-Ca ce?
-Ca orice ai face, oricat de mult te-ai stradui, nimic nu conteaza... Intelegi?
-Nu...
-Nu ce?
-NU
-Nu ce?
-Nu e asa...
-Cum sa nu fie?
-Uite asa... conteaza tot ce faci... conteaza pentru cineva...
-Pentru cine?
-Pentru mine sau stai... pentru tine....sau nu... pentru NOI... ca suntem una...
-Te minti, ma minti, ne minti...
-NU.... conteaza.... si sentimentul acela...
-Care?
-Sentimentul de care vorbeai...
-Asa...
- Nu e unul... e un manunchi, o cununa sau un buchet... nu poti simti doar un lucru..
-Ba da..
-Ba nu... nu poti... cand iubesti pe cineva, il si urasti in acelasi timp
-Cum asa?
-Il iubesti pentru ca e acolo pentru tine, pentru ca e parte din tine, dar il urasti pentru ca ti-a furat inima...si orice se intampla cu ea, e din vina lui..
-Are sens... dar nu se poate
-Cand esti fericit, esti totodata si trist
-Asta e si mai imposibil
- Esti fericit pe moment, dar trist pentru ce va urma pentru ca fericirea nu tine o vesnicie... si cand ea va pleca, te vei intrista...
-Dar..
-Dar...da... sentimentul acela nu exista
-Nu?
-Da
-Da ce?
-Da, exista..
-Dar ai spus nu...
-Nu, exista
-Ce?
-Exista...sentimentul acela exista...dar tu nu-l poti simti
-Nu pot
-Nu...nici tu, nici eu, nici noi....nimeni...
-Ce sentiment?
-Moartea...intunericul... nu o simti...stii doar ca exista... ca e acolo...
-Dar simti cand mori, ca te stingi...
-Da
-Si atunci?
-Nu
-Nu?
-Moartea in sine, nu o simti... ea te simte pe tine, te scurge de viata picatura cu picatura...
-Dar...
-Dar?! Atunci, adica acum, intrebarea nu e daca a contat, conteaza sau va conta ce faci, ci intrebarea e daca tu stii cine esti...
-Eu sunt eu....NU.... eu sunt TU... NU... eu suntem NOI...dar tu cine esti?
-EU sunt EU...
-Dar nu se poate....tu si eu....suntem noi
-NU... EU sunt EU, iar tu...tu esti doar o plasmuire a mintii mele...Esti frica mea, esti regetul meu, esti tot ce eu n-am avut puterea sa recunosc vreodata: TEAMA, IUBIREA, DORINTA, SPERANTA, DUREREA, NESIGURANTA.....TRECUTUL, PREZENTUL, VIITORUL... dar EU sunt EU....si asta e tot ceea ce conteaza................