CAPITOLUL 5

La pescuit

          M-am urcat in mare graba... de parca asteptasem asta de o viata... De cand am atins trenul , am simtit cum inima a inceput sa bata, iar privirea, desi nu o puteam vedea, stiam ca se schimbase... Era la fel ca atunci cand un criminal isi gaseste noua victima. Aceeasi bucurie amestecata cu nervozitate si nerabdare... Am asteptat pana trenul s-a pus in miscare, dupa care am pornit printre compartimente in cautare de "sange proaspat". S-ar putea spune ca am iesit la pescuit... Cautam un loc prielnic pentru a-mi arunca undita... sa prind pestele cel mare...

           Si m-am oprit...

           COMPARTIMENTUL 9

           La prima vedere, nimic neobisnuit... scaune, pasageri.... 3, mai exact...3 pasageri... 65, 68, 69.....72 va fi al meu....(anul de nastere al mamei)... Am deschis usa, am salutat (fara sa primesc un raspuns) si m-am asezat pe locul 72. Sa lasam, deci, povestile sa curga...

           LOCUL 65

           Un tanar, de vreo 20 si ceva de ani, brunet, ochi-gri (presupun)... obisnuit, in aparenta. Dar cautand ca un animal dupa prada... tatuaje.... sub camasa in carouri se vad urme fine de tatuaj... Si bineinteles ca nu e doar unul, nu te poti opri doar la unul. Stiu asta pentru ca obisnuiam sa lucrez cu aceasta arta... Nu-i usor sa citesti mintea oamenilor, sa le vezi sufletul, sa intelegi ce cauta ei cu adevarat... Un tatuaj nu e niciodata doar un desen. Mereu simbolizeaza mai mult decat niste linii trasate cu acul. Tatuajul inseamna durere, bucurie, speranta, iubire.... umanitate... In blugii negrii se vad umbrele regulate ale unui pachet de tigari. Deci, pe mai tarziu povestea mea... ne vedem intre vagoane.

            LOCUL 69

            O doamna... 40 si ceva de ani..... nici prea sus, nici prea jos pe scara ierarhiei umanitatii (scara valorilor inexistente). Citeste... O carte pe care, mai demult, am pus si eu mana... Poarta ochelari... multi ar spune ca e o slabiciune... in cele mai multe cazuri chiar asa e... dar, pentru mine.... adica eu, de cele mai multe ori asociez ochelarii cu inteligenta, cunoasterea, cultura... Ea pare a fi un exemlu perfect. Pot sa vad cum absoarbe fiecare cuvant, incercand sa-i afle intelesul ascuns pe care il are.

           LOCUL 68

           Un domn... Stiu ca suna prea formal domn, doamna... dar nestiindu-le numele, macar aparenta sa o respectam... costum, cravata, barba, par grizonat. Are o privire blanda, gesturi calme, usoare.... Imi aduce aminte de un profesor din tinerete (nu ca acum as fi batran, dar cu fiecare an ne pierdem si ne place sa ne aducem aminte de "tinerete", chiar daca ea a fost langa noi acum cateva saptamani... au trecut, am crescut). Seamana... mai mult decat ati putea crede...

          LOCUL 72

          Eu, nauc de somn, fara bilet, dar cu o pofta nestavilita pentru povesti...

           Pentru moment cred ca e suficient. Ma voi retrage intre vagoane, in asteptare... Asa ar face orice pescar priceput: arunca momeala si astepta ca pestele sa muste.

           E gol... surprinzator... Doar eu si o usa care nu se inchide... m-am asezat pe trepte si privesc peisajul. Astept, dar asteptarea necesita rabdare, rabdare de care eu nu dispun... Dar respiram si privim peisajul, ascultam...

CAPITOLUL 4

La mare....departare de final

               Am coborat din tren ca toata lumea, doar ca eu nu eram ca ei. Nu-mi doream sa raman, sa ma bucur de soare, de mare, de normalitate. Nu-mi pasa atunci de toate astea. Nu-mi doream decat sa merg mai departe, sa fiu.... ei bine, imi doream sa mai aud o poveste, sa ma conving ca nu doar eu... Imi doream sa plec fara sa stiu de ce am ajuns acolo. Imi doream sa fug de mine, de ei, de tot, dar cu mine si cu ei, cu povestile lor.... da, povestile sau nu, presupunerile mele. Pentru prima oara in ultimii ani, in acel vagon, m-am simtit in viata. De ce? Poate pentru ca asta faceam. Traiam... prin presupunerile mele, dar eram prezent.

               Sunt pe peron  doar de cateva minute si simt ca o iau razna. Sunt in "sevraj", precum un drogat ramas fara fericirea lui, un alcoloic caruia i s-a golit sticla. Vreau sa plec. dar cum? Bani, am nevoie de bani... sau nu. Nu am bani, cel putin nu suficienti.

                A trecut o ora... o ora de neputinta. Sunt in acelasi loc, pe un peron pustiu, in soare, asteptand... chiar asteptand ce? Nimic n-o sa se intample. O ora... va dati seama... nu, bineinteles ca nu... nu realizati, dar intrebati un tanar care isi gaseste fericirea in substantele interzise, un om care poate trai abia dupa ce si-a baut cafeaua cu tarie, un fumator care isi incepe ziua in fumul linistitor... Ei vor stii, ei inteleg.... Eu sunt ca ei, un prizonier al dorintei de evadare... sunt damnat. Simt cum fiecare nerv imi cedeaza. Ce fac? Ce fac? Asta....
                Ma simt lipsit de suflu, de parca am stat in arsita asta de zile, si zile, si zile.... Acum sunt intins pe peron, nimeni nu observa. Asta-i avantajul cand esti invizibil, ei nu te vad, si, chiar daca o fac, pur si simplu, nu le pasa... Stau intins pe un peron, in plina zi, asteptand. Suna nebunesc, stiu. De fapt, vreti sa stiti ceva si mai nebunesc?! Nici nu stiu ce astept... ce sau pe cine... cand, unde cum, de ce... Intrebarile tuturor... toti le stiu, le folosesc, le uzeaza, le arunca, le recupereaza... Din punctul asta de vedere, sunt...
               Si m-am ridicat.... Mi-am gasit viciul sau el m-a gasit pe mine. Am auzit trenul. N-am bilet, nici nu-mi pasa.... o sa sar in tren, voi rezista cat voi putea, voi afla ce-mi doresc, imi voi lua drogul si voi sari din nou... Si asta va fi inceputul... Viata mea plictisitoare, naucitoare, crunta se va termina. De acum, asta nu se va mai numi viata, ci calatorie.... Poate "cancerul" meu poarta un nume: NEBUNIE....