CAPITOLUL 4

La mare....departare de final

               Am coborat din tren ca toata lumea, doar ca eu nu eram ca ei. Nu-mi doream sa raman, sa ma bucur de soare, de mare, de normalitate. Nu-mi pasa atunci de toate astea. Nu-mi doream decat sa merg mai departe, sa fiu.... ei bine, imi doream sa mai aud o poveste, sa ma conving ca nu doar eu... Imi doream sa plec fara sa stiu de ce am ajuns acolo. Imi doream sa fug de mine, de ei, de tot, dar cu mine si cu ei, cu povestile lor.... da, povestile sau nu, presupunerile mele. Pentru prima oara in ultimii ani, in acel vagon, m-am simtit in viata. De ce? Poate pentru ca asta faceam. Traiam... prin presupunerile mele, dar eram prezent.

               Sunt pe peron  doar de cateva minute si simt ca o iau razna. Sunt in "sevraj", precum un drogat ramas fara fericirea lui, un alcoloic caruia i s-a golit sticla. Vreau sa plec. dar cum? Bani, am nevoie de bani... sau nu. Nu am bani, cel putin nu suficienti.

                A trecut o ora... o ora de neputinta. Sunt in acelasi loc, pe un peron pustiu, in soare, asteptand... chiar asteptand ce? Nimic n-o sa se intample. O ora... va dati seama... nu, bineinteles ca nu... nu realizati, dar intrebati un tanar care isi gaseste fericirea in substantele interzise, un om care poate trai abia dupa ce si-a baut cafeaua cu tarie, un fumator care isi incepe ziua in fumul linistitor... Ei vor stii, ei inteleg.... Eu sunt ca ei, un prizonier al dorintei de evadare... sunt damnat. Simt cum fiecare nerv imi cedeaza. Ce fac? Ce fac? Asta....
                Ma simt lipsit de suflu, de parca am stat in arsita asta de zile, si zile, si zile.... Acum sunt intins pe peron, nimeni nu observa. Asta-i avantajul cand esti invizibil, ei nu te vad, si, chiar daca o fac, pur si simplu, nu le pasa... Stau intins pe un peron, in plina zi, asteptand. Suna nebunesc, stiu. De fapt, vreti sa stiti ceva si mai nebunesc?! Nici nu stiu ce astept... ce sau pe cine... cand, unde cum, de ce... Intrebarile tuturor... toti le stiu, le folosesc, le uzeaza, le arunca, le recupereaza... Din punctul asta de vedere, sunt...
               Si m-am ridicat.... Mi-am gasit viciul sau el m-a gasit pe mine. Am auzit trenul. N-am bilet, nici nu-mi pasa.... o sa sar in tren, voi rezista cat voi putea, voi afla ce-mi doresc, imi voi lua drogul si voi sari din nou... Si asta va fi inceputul... Viata mea plictisitoare, naucitoare, crunta se va termina. De acum, asta nu se va mai numi viata, ci calatorie.... Poate "cancerul" meu poarta un nume: NEBUNIE....