2015-2016

                   Si mai e o zi... una singura si anul se termina, iar eu, eu sunt la fel ca anul trecut, in acelasi loc si in aceeasi pozitie...
                   A fost un an cu de toate. Am plecat, m-am intors, am fugit si am stat. Am plans noptile ca sa pot zambi ziua, am baut alcool ca sa-mi dezinfectez ranile. Am reusit? Nu chiar... Am visat, am iubit, am visat ca iubesc, dar m-am trezit. Am ranit, am dat cu pumul, am ripostat, am incasat.
                    O zi si parca nimic nu s-a schimbat. Stau in acelasi pat si astept. Astept sa se intample ceva, astept un raspuns, un semn, un "ceva" care sa fie al meu. Anul trecut ningea, acum nu mai ninge. Acum ploua in mine, e viscol de ganduri si avalansa de sentimente. Anul trecut ma intrebam, anul asta inca o fac, inca ma intreb.
                    2015- nu stiu daca o sa pot sa te las in urma definitiv. M-ai marcat si nu neaparat de bine..,
                     2016-sper sa nu faci la fel...



Dear 2016,
                 
                     Maybe I am not such a good person, but please be there for me and help me, not becoming a better person or a new me (this is fucking bullshit)... help me just to find my balance.



                                                                                           Thank you, R.!

Dialog nocturn

--Ti-e frica de ceva?
--Da.
--De ce?
--De multe...
--Si cel mai tare?
--De uitare.
--Asta e frica ta mareata? Asta?!
--Da. Mi-e frica sa nu fiu uitat si sa nu uit. Dar eu uit, din ce in ce mai mult. Dar mi-e frica mai tare sa nu fiu uitat, sa dispar astazi si nimeni sa nu vada, nimeni sa nu-si aduca aminte de mine.
--Dar n-o sa se intample. Te vom vedea in poze si vom stii, ne vom reaminti.
--Nu, pozele mint, pozele sunt iluzii, falsuri. Ma uit la poza si nu stiu pe cine vad. Nu stiu ce sa mai cred. Nu stiu daca vad o fantasma sau o persoana, nu stiu nimic. Nu mai recunosc pe nimeni. Cine esti? Cine e in poza? Esti tu? Tu, asa cum te stiu eu, cum te-am cunoscut, cum ne-am intalnit? Sau nu mai esti? Te-ai ratacit sau ai murit? Si ce fac? Eu ce-mi amintesc? Si daca nu-mi mai amintesc de tine? E mai bine asa? Voi fi bine?
--Oamenii dispar mereu si tot ne aducem aminte de ei.
--Oare? Oare asa sa fie? Crezi tu ca ne amintim de ei, de asa cum au fost ei?
--Da.
--Nu. Nu ne amintim. Tot ceea ce ne amintim sunt niste iluzii. Si speri, si astepti, si te macini din cauza unor iluzii. Asta se afla in poze. De asta ne plac, pentru ca ne hranesc. Poza e uitare...
--Ai vrea sa uiti ceva?
--Da.
--Ce?
--Umanitatea...
--Toata?
--Nu...
--Dar cum?
--Dar pe a mea. Vreau sa uit sa fiu uman, vreau sa uit sa simt orice, tristete, ura, iubire, durere....sa le uit pe toate. Sa uit cum e sa te doara asteptarea sau nepasarea sau confuzia sau niste vorbe aruncate si ele pe aici... Sa uit cum e sa plangi noapte pentru ca pur si simplu nu mai poti, nu mai intelegi.... Sa uiti sa mai respiri pentru ca doare orice gura de aer inhalata printre lacrimi.
--Ce te doare cel mai tare acum?
--Cate cuvinte?
--Poftim?!
--Cate cuvinte?
--Unul, daca se poate...
--Viata...
--?!
--Da, ma doare viata, toata, parte cu parte cu parte...
--Cum e posibil?
--Viata si cu asta am terminat tot, mai putin, viata....

Grinch

               Iarna nu mai e sezonul bucuriei si al iubirii. Sarbatorile nu mai sunt ceea ce au fost candva.
Craciunul nu mai inseamna asteptare si drum spre fericire. Nu mai e bucuria unui cadou din suflet, a meselor in familie sau a batailor cu zapada. Astazi, Craciunul e cu totul altceva. Astazi, Craciunul e stres, nerabdare, nervi, furie. Asta e perioada in care iti dai seama ca nu ai, ca nu poti... Craciunul iti demonstreaza nu ai bani si ca nu poti visa la orice. Iti demonstreaza ca orice dorinta e limitata.
                  Te lovesti mereu de un NU sau de un nu am bani pentru asta. De Craciun nu intalnesti speranta, ci frustrare: frustrarea parintilor ca nu pot da si frustrarea copiilor ca nu pot primi. Si, Craciunul e bucurie... Minciuni... Craciunul e o trsitete mascata si o munca in plus, inutila.
Nu ne mai bucura nimic. Mos Craciun nu exista, iar cadourile se risipesc sau nici macar nu sunt acolo. Am pierdut Craciunul sau poate asa a fost mereu. Nu ne mai incalzesc nici cadourile, nici bradul, nici dulciurile... Nimic, sunt inutile. De fapt, nu inutile. Ele ne mananca de bani, de timp si de viata. Asta e Craciunul vremurilor noastre: telefoane, poze, melodii si filmulete. Toate pentru restul lumii, dar niciuna pentru noi, pentru bucuria noastra.
                  Craciun fericit la cheltuit, mancat, baut... Astia suntem de Craciun: niste PORCI SATISFACUTI, aflati inca in viata.

Vis

-- Ce-ai facut azi toata ziua? Ai avut telefonul inchis si facebook-ul dezactivat. Ce se intampla cu tine? Esti bine?

-- Pai, vezi tu, azi am fost ocupat. Azi am inteles ce inseamna sa ai fluturi in stomac si furnicaturi in tot corpul. Mi-e teama, dar vreau sa-ti spun. Si vreau, dar parca nu pot. Stiu ce vreau sa-ti spun, dar cum sa o fac. Cum sa nu te pierd din viata? Si daca iti spun, tu ce-mi vei spune? Nici macar eu nu mai sunt sigur de ce as vrea sa aud. Dar trebuie sa-ti spun. Nu mai rezist sa te vad si tu sa te uiti la mine cu ochii tai caprui, atat de caprui si copilarosi. Nu mai inteleg cum de poti sa ma mai atingi in felul in care o faci, stiind ce sunt si cine sunt. Te joci in parul meu si imi place atat de mult. Cred ca vezi si tu asta, pe mine, un cadavru ce se taraie prin lumea asta prafoasa si nenorocita.

-- Dar tu nu esti cadavru. Inceteaza cu asta...

-- Stai ca mai am sa-ti spun multe. Te joci cu degetele mele si eu tremur fara control. Nu mai pot sa fiu asa. Vreau sa stiu, desi stiu ca s-ar putea sa nu-mi placa raspunsul. Dar poate asa, ar inceta inima sa-mi mai bata, ochii sa straluceasca si sa devina verzi, pupilele sa mi se dilate, mainile sa-mi transpire si sa-mi tremure. Te plac, dar nu ma intreba de ce pentru ca nici macar eu nu inteleg. Poate e felul tau de a fi. Dar... si m-am saturat de dar-uri.
-- Poftim, tu ma....

Si atunci inima mea s-a oprit. Timpul aluneca departe de mine, prin mine, dar fara mine. Vreau sa-ti spun:

"Te plac, nu stiu de cand sau poate o fac. Stiu sigur ca o fac. Ma faci sa zambesc mereu. Stiu ca poate sigur tu nu esti pe aceeasi lungime de unda, dar trebuie sa-ti spun acum, inainte ca.... ca eu sa-mi fac alte iluzii. Nu inteleg cum de te-ai comportat asa cu mine stiind cum sunt si ce pot simti. Dar nu dau vina pe tine ca eu am interpretat gresit. Dar eu te plac si orice ai spune nu ma deranjeaza, dar trebuie sa stiu, indiferent de raspuns. Prefer sa te am in viata, mi-ar fi suficient si asa. Nu vreau sa te pierd, sa dispari de tot. Deci, cum stam? Cum suntem? De ce ai facut tot ceea ce ai facut? As vrea si eu sa inteleg. Sa stiu ce sa fac cu tot ceea ce simt si visez."

Si am respirat. Si timpul a inceput iar sa alerge. Ochii mi s-au deschis si eram afara in zapada. Dar nu ningea, nici macar nu eram afara. M-am aruncat in zapada si mi-am inchis iar ochii.

-- Iti jur ca mor de zile intregi. Ma chinui sa-ti scriu un mesaj, sa pot sa-ti spun ce simt. Dar ghici ce? Nu pot... Mi-e frica sa spun ceva deranjant, mistuitor si sa te pierd. Nu vreau asta. Cred ca stiu mai bine lucrurile pe care nu le vreau:
Nu vreau sa te deranjez
Nu vreau sa te fac sa suferi
Nu vreau sa te pierd
Nu vreau sa ma urasti
Nu vreau sa te fortez
Si probabil ar mai fi. Tot ce vreau acum e sa vorbim. Dar sa vorbim cu adevarat. Vreau sa incerc sa te fac sa intelegi cum sunt, cine sunt si ce vreau, de ce vreau. Te plac de ceva timp si am spus ca nu se poate. Si apoi, ai inceput cu gesturile tale mici, care m-au aprins. Inima mea e la maraton. Mereu ma intrebai de ce imi bate inima ciudat... Tu erai motivul, tu esti motivul. Si cu timpul, discutiile noastre imi dadeau incredere ca poate am o sansa. Ti-am spus ca nu ma raneste raspunsul, oricare ar fi el. Vreau doar sa vorbim si sa-mi acorzi timp ca sa ma intelegi si sa te inteleg.

Am deschis ochii. Tot corpul ma doare si tavanul camerei mele se roteste cu repeziciune. Ma uit in oglinda. Am ochii injectati, tristi si-mi spun:

-- Ba, esti prost! Esti nebun. Vorbesti singur in serile de vara cand in p--a mea nici zapada nu e. Ce cacat e cu tine si cu viata ta? Cine te crezi? Ce crezi ca faci? Ne omori pe toti, idiotule. Inima ta pompeaza mai mult si mai tare din cauza ca alergi ca disperatul prin timp. Creierul tau are migrene din ora in ora pentru ca, tu, gandesti prea mult si prea apasat. Rinichii si ficatul plang lacrimi de alcool si plamanii scuipa fumul tau nocivi. Dintii te dor pentru ca ti-ai insangerat cu ei buzele. Fraiere, trezeste-te. Halucinezi intr-o lume ideala. Esti nebun, schizofrenic...

Din genunchi m-am ridicat si am strigat:

-- Nu sunt nebun, ci sunt genial. In  toata suferinta mea, eu sunt genial. Scriu, desenez, ascult, alerg si toate pentru ca eu simt acum mai profund. Sunt ca o panza prin care toate trec, dar raman prinse in ea doar ceea ce-i mai pur si mai dur. Sunt eu nebun. Visez eu. Halucinez. Dar nici ei nu sunt mai buni. Suntem toti cadavre. Dar eu iubesc. 

M-am sinucis in ganduri grele care m-au tras in neant dupa ele. Dar sunt bine, un cadavru intr-o lume moarta. Sunt eu.... eu sunt....

PLICTIS

E IARNĂ ÎN TINE

E IARNĂ ÎN NOI

CRIVĂȚUL PLEACĂ DIN MINE

PESTE UMERII TĂI GOI.

DEPARTE-N-APUS, SPRE ZARE UITAT

ZACE MOTOTOLIT AȘTERNUTUL DIN PAT

MAI ȘTII TU OARE DE CE E ȘIFONAT?

CINE ÎN EL S-A TRÂNTIT, CINE ÎN EL S-A CULCAT?

PE CINE EL A ATINS ÎNTR-O NOAPTE TÂRZIU?

ȘI DE CE ACUM STĂ AȘA DE PUSTIU?

EL TACE ȘI RABDĂ ȘI STĂ NECLINTIT

ÎNSĂ EU MOR, SINGUR ȘI RĂTĂCIT

ÎNTR-O LUME ÎN CARE IUBIRE-A PIERIT.

PATUL NU PLÂNGE, NU URLĂ, CI TACE...

EU MAI PLÂNG ȘI-N NOAPTE N-AM CE FACE,

DE-AL TĂU NUME TOT ÎL STRIG.

HAI LÂNGĂ MINE, PE TRUP SĂ TE ATING,

IAR BUZELE ÎN MII DE SĂRUTĂRI SĂ-ȚI FRÂNG!

HAI LÂNGĂ MINE, NU VREAU SĂ MAI PLÂNG...

DAR AICI STAU, ÎN LUMINĂ STINGHER

ȘI TOT CE FAC E SĂ TE CHEM...

DAR AICI STAU, SINGUR-ABIS

PIER ÎN AL LUMII PLICTIS.

Marturia unui indragostit

-Cum esti?

-         - Sunt complicat. Sau poate asa vreau eu sa cred. Poate sunt doar bipolar. Si asta sunt. Pentru o zi, o ora, un moment, sunt fericit, atat de fericit incat lumea mi se pare perfecta, fericit ca si cum nimic nu mi s-a intamplat sau nu mi s-ar putea intampla. Si apoi totul se surpa. Apoi devin trist, ingandurat, nervos, melancolic. Plang in mine. Totul pare ca a disparut, toti au murit, toate s-au dus. Si stau asa cu orele, cu zilele. Nu suport pe nimeni. Nici macar pe mine, nici pe celalalt eu. Asa e mereu. De asta spun ca sunt complicat, paradoxal, bipolar, nebun. Iubesc, urasc, mint, traiesc, mor... toate intr-un sens haotic... catastrofic... Azi poate sunt intr-un fel, dar mereu diferit. Niciodata ca ieri sau ca maine. Multi ma urasc pentru asta. Si eu o fac. As vrea sa fiu mereu acel EU fericit... indragostitul perfect. Dar nu sunt, si mai ales, nu stiu daca am fost vreodata.

-          -Cum iubesti?

-          -Iubesc mult si pasional, cu adevarat, animalic si carnal. Vreau sa simt tot. Ma ofer pe tava atunci cand iubesc. Ma simt in stare de orice. Dar acest orice devine in final o bomba atomica care transforma iubirea in nepasare, indiferenta si apoi ura... Poate. Nu stiu daca am reusit vreodata sa urasc pe cineva pe care am iubit. Nu stiu sa fi simtit asta.

-          -Cum e iubirea?

-          -Hiroshima, Nagasachi si Iubirea... si am spus tot.

-          -Oare ce s-ar intampla daca iubirea si ura s-ar intalni la ceai? Sau daca viata si moartea ar iesi la intalnire? Durerea si placerea ar face dragoste sub clar de luna? Oare s-ar intelege? S-ar iubi? Ar visa?

-          -Intr-un om, ca si in mine, desi nu mai sunt asa sigur de umanitatea mea... dar in orice caz, in orice om, ele toate se intalnesc si isi dau rendez-vous. In mine s-au intalnit, iar relatia lor continua „armonios”.

-          -Cum?

-          -Viata zace in mine de vreo 20 si ceva de ani... sunt un norocos. Moartea, de vreo 11 ani. Traiesc impreuna, implecitindu-se, atingandu-se languros una pe alta. Se saruta lin, cand pe obraz, cand pe spate... niciodata pe buze, niciodata pana acum. Se completeaza sau se taie una pe alta.

-          -Si iubirea?

-          -Am cunoscut iubirea tot acum vreo 20 si ceva de ani. Mi-am iubit mereu parintii. Ura a venit mai tarziu. Iubirea in sine a venit tarziu. Tarziu am inteles ce inseamna sa te doara orice parte a corpului atunci cand zaci singur in pat. Sa te stranga stomacul cand simti iubirea. Sa ti se taie rasuflarea cand auzi telefonul. Sa razi, sa plangi, sa doara tot... atat de tare incat sa vrei sa cazi intr-o coma indusa. Ura a venit si ea tarziu, desi nu stiu daca am urat pe cinev atat de mult pe cat am iubit. Incerc sa urasc ca sa nu mai doara, dar nu potsau nu vreau. Durerea de a iubi doare mai putin decat durerea de a uri. Urasc animalic, dar scurt.

-          -Si restul?

-          -Durerea si placerea... astea au venit in valuri dure, puternice, reci si calde. Mereu m-am intrebat in ce simt oamenii placere. Droguri, sex, tigari, alcool? Si apoi sunt eu. Imi place muzica, mult as putea spune, dar ma raneste de cele mai multe ori. In fiecare melodie sta ingropata o amintire care acum doare. Fumez doar cand sunt trist sau nervos. Deci, fiecare tigara doare. Doare, dar nu pentru plamanii mei, ci pentru motive... motivele pentru care o aprind si trag dinea. Nu cred in droguri. Nu-mi plac. Sexul? Nu-mi aduc aminte de el. Sau poate o fac, dar nu vreau. Imi aduc aminte de tot, darreprim cele mai multe ganduri.

-          -Ce vrei?

-          -Vreau sa fac dragoste, nu sex. Vreau sa iubesc. Vreau sa simt ca traiesc, ca viata imi curge prin fiecare vena. Vreau sa ma simt viu. Dar poate nu e suficient sa vreau.

-          -Si durerea?

-          -Durerea... cu ea am crescut. Am invatat-o, am citit-o, am scris-o, am simtit-o. Cred ca e cel mai longeviv sentiment al meu. E a mea. Daca durerea ar fi viata, as fi plin... doamne, as trai o suta de ani, daca nu mai mult. Si poate durerea este viata, face parte din ea. Viata asta-i plina de intrebari. La fiecare pas, la fiecare secunda trecuta. Raspunsuri? Nu le avem. Le cautamo viata fara ca in final sa fim siguri ca am gasit ceva... acel ceva. Eu caut. Inca nu stiu ce. Cand spun ca am gasit acel ceva imi dau seama ca nu-i asa. E trist. E viata.

                                                                (intreviu din 23 august 2015)

-          -Ce te inspira?

-          -Ma inspira tot, dar in particular nimic. Cel putin nu acum. Am intrat in „bula scriitorului”. Vreau sa scriu. Simt o nevoie acerba de a asterne pe hartie mii de cuvinte. Dar nu iese nimic. Nimic din ceea ce ar trebuie. Vreau sa explodez si cu sange sa-mi scriu povestea. Sa asez meticulos bucatile din mine. Cronometrul e pornit de mult timp, dar boom-ul lipseste.

-          -Si azi ce faci?

-          -Azi, mai mult ca-n alte zile vreau sa fiu onest. Sa scriu clar, fara ocolisuri. Sa fiu eu. Dar nu explodez. Ma roade... acum chiar doare. Ranile din trecutul altora s-au intors pumnale in prezent.

-          -Atunci, onestitate!

-          -„Imi pare rau” nu-i de ajuns. Niciodata. Pentru nimic. „niciodata nu-i prea tarziu”, ba da. Exista mereu o limita. Minciuni. Ne consolam mereu cu minciuni. Si le credem. Azi nu vreau sa mint. Azi nu. Azi vreau sa fiu onest. N-am raspuns la semnalul tau. De frica. Nu voiam sa ma mai iubesti. Sa te fac sa ma mai vrei. Sa-ti fie dor. Dorul omoara. Voiam sa ma uiti. Credeam ca ti-ar fi mai bine asa. M-am inselat. Ar fi trebuit sa spun ceva. Dar ce? Ce as fi putut sa-ti spun fara sa te ranesc mai mult? Acum suferi. Stiu. Si inteleg. Inteleg ca suferinta ta acum e departe de mine. Stiu ca e greu. Am fost acolo. Inca mai sunt. Dar voiam sa... si nu exista scuza. Am gresit. Am fost prost. Si tu suferi. L-ai pierdut. Si eu. Doare enorm. Nici n-ai cum descrie. Nu voiam sa plangi. Nu merit. Nici atunci, nici acum. Voiam sa stii ca totusi sunt aici. Si dintre toti, eu stiu. Dar e drept. Mereu am vrut sa-ti fie bine. Desi poate... sigur am gresit. Si inca simt ca nu-s onest. Onest ar fi... ce? Ce sa fac? Cuvintele sunt umplutura vietii noastre.. urme de tus si sunete goale. Doar asta avem. Sunt in impas. Si tu esti.

-         - Si cum devii onest?

-          -Scriu mult. Si prost. Dar e tot ceea ce am. E tot ceea ce mi-a mai ramas. Scriu fara sa dezbat prea mult. Astern tot, desi,poate la final nu mai pastrez nimic. Pe moment e bina. Sa scrii tot fara oprire. Tot. Fara gandire. Doar simtire pura. Si m-am oprit. Mereu ma opresc. De ce? Mi-e greu sa nu gandesc. Sa ma las prada emotiilor din mine. Dar stiu ca-mi pare rau, desi nu mai conteaza. Desi e tarziu. Prea tarziu si prea departe. Dar tot imi pare rau.

-          -De ce?

-          -Ca am fugit... ca n-am ramas... ca nu ti-am scris... ca mi-e teama... ca sunt eu... Existenta mea e nesimnificativa. Stiu. Acum mai mult ca niciodata. Sunt inutil. Dar vreau sa stii ca-mi pare rau. N-am putut sa-ti spun nimic de teama. De acel gol eu. Acel eu mic si terifiat de gandul ca l-ai vrea. Uitarea parea o alternativa buna. Dar n-a fost. Am uitat ca dincolo de iubirea din noi, a existat prietenia. Si ca ea trebuia pastrata. Nu sacrificata. Prietenia conta. Dar n-am vazut asta. Lasitate.

-          -Cum scapi de durerea din tine?

-          -Dsitanta, timpul, viata- toate-s limitate. Toate sunt covarsitoare. Plangi. Tare. Mult. Acum. Nu tine in tine. Asta in timp te va rani mai mult. Stiu. Am trecut pe acolo. Plangi non-stop daca poti. Urla. Descarca-te. Lasa-te libera. Traieste acum orice emotie. Nu-ti pot promita ca va fi mai bine. Nu exista asa ceva. Dar va deveni mai suportabil. In timp. Nu vei uita. Nimic. Nici macar durerea. Dar o vei suporta. Asta, daca-ti dai voie sa simti. Simte! Urla! Uraste! Iarta-ma! Desi nu vei putea.. dar acum nu-i despre mine. E timpul tau si doar al tau. Tine-l aproape de tine.

                                                                                          (interviu din 29 august 2015)

#

 “-There is only one remedy. One thing alone can cure us from being ourselves.

-Yes; strictly speaking, the question is not how to get cured, but how to live…”

JOSEPH CONRAD

#

Cand iubirea te macina la fel cum apa sarata a marii macina nisipul plajei pana la disparitie, mai e adevarata? Mai este aceasta iubire? Ce e pana la urma urmei iubirea?

Sa te trezesti cu ea in gand in fiecare dimineata? Da. Sa adormi in fiecare noapte cu gandul la ea? Da. Sa treci prin fiecare zi cu imaginea ei in minte? Da. Si, totusi, asta sa fie oare iubirea? Iubirea nu poate si nici nu este atat de simpla. Iubirea e complexa si doare. Doare atat de tare incat devenim niste nebuni masochisti, caci vrem sa simtim iubirea din ce in ce mai mult. E o durere chinuitor de placuta. E ca sarea turnata pe o rana deschisa, ca spirtul turnat pe arsura proaspat facuta, ca acidul care distruge orice tesut atunci cand il atinge. Iubirea ar putea fi acid.

Care este mai rea? Moartea sau iubirea? Neantul sau disperarea? Multi ar raspunde ca moartea este... raul suprem pentru ca subjuga viata si odata cu ea orice altceva. Dar nu asta face si iubirea? Adica, suportarea chinului de a iubi si a nu fi iubit este acelasi lucru. Aceasta suportare nevrotica subjuga pulsul vietii si placerile ei. Te gandesti doar la ea, o respriri, o auzi, o mirosi... si doar cu asta ramai... cu aceasta iluzie frumos conturata. Cand atingi moartea sau mai bine zis, cand ea te atinge pe tine, totul se termina... durerea dispare, viata se sfarseste. Nu mai exista nimic. In schimb, iubirea nu te scapa de nimic, ci din contra, te afunda si mai tare, si mai mult, si mai adanc, intr-o mocirla de sentimente in care vei putrezi treptat si din care nu vei mai putea scapa. Asadar, iubirea este mult mai rea ca moartea,mai cruda. 

...

"Sunt o fiara cu un zambet grotesc, ce se aduna in ea insasi pana la iluzie si se dilata pana la infinit. Simbolul meu este moartea luminii si flacara mortii si intunericul insusi ard in mine."

"De a ta este flacara mortii, atunci prefer sa mor de mii de ori siin intuneric sa cobor. Ma las prada fiarei din tine, nu ma tem nici de ea, nici de flacara sau moarte...ma sperie doar uitarea ta."

4 a.m.

                Dincolo de noi ce ramane? Trupul este efemer... este al tau sau nici macar. Este facut sa piara in timp, sa sufere la orice atingere, sa sangereze la orice zgarietura, sa tresara la orice fior. Trupul e slab... Inima e la fel sau chiar mai rea. Daca trupul se regenereaza dupa lovituri, inima nu o face. Ea sangereaza, plange, se chinuie, se sfarma si dispare. Iubirea este cea mai letala lovitura. Este ca o grenada. Grenada spulbera trupul, iubirea distruge inima. Intr-un sens sau in ambele, desi nu prea se intampla. Dar daca dispare, e distrus si se distruge, trupul, inima, iubirea, atunci ce suntem noi? Ce ne ramane noua?
               Cineva spunea ca iubirea nu-i complicata, ca noi o complicam pentru ca suntem prosti, dar nu-i asa. Iubirea poate fi in multe feluri, chiar si complicata. Si de este simpla si noi o complicam, asta se intampla nu din prostie, ci din precautie, din prea multe griji si ganduri. Cand o astfel de grenada ti-a explodat in fata, te gandesti de doua ori daca vrei sa mai simti asta din nou. Si cand te decizi s-o accepti, realizezi ca esti un paralizat ce incearca sa mearga. Cand crezi ca ai reusit sa te ridici, sa faci primii pasi, atunci realizezi ca nu erai paralizat, ci infirm, iti lipseau parti... picioarele... si dupa un timp incepi sa vezi ca nu e asa. Suferi de sindromul fantomei, nu de incapacitate. Fantomele te bantuie. Cum sa scapi de ele? Si cel mai probabil, fantomele nu exista.  Cum sa scoti atunci din mintea ta un gand ce te bantuie? Un gand atat de frumos conturat.
               Cum sa scapi de buzele acelea? Cum sa uiti acei doi ochi negri? Cum sa stergi mirosul fin impregnat pe piele si in nari?
               Cea mai grea lupta e cu gandul pentru ca te lupti cu tine. Te lupti cu acea parte din tine care vrea sa mentina viu gandul acela. Ce mai ramane din noi? Ne sfarmam in fiecare zi... minute in sir ne macinam intr-un nisip fin pentru a ne risipi in final in clepsidra timpului. Ce viata?!
Sa zaci intr-un gand fericit, in acea clipa in care ai zambit si ai incetat sa crezi in cuvinte.
Ai iubit si n-o mai faci... esti prost sau precaut? Sau inca in lupta?
               Eu sunt... de toate... dar in cea mai mare parte in lupta, in lupta care ma lasa fara sentimente, in lupta care imi reprima orice fel de emotie. Ce a mai ramas sau ce va mai ramane din mine? A mai ramas o urma din ceea ce te-a iubit vreodata si incet nu va mai ramane nimic decat un comatos umbland prin soare.

Ceva in mine urla... urla din toti plamanii... urla tare sa crape inaltul si prin deschizatura sa arunce toata durerea... dar inaltul nu crapa. Nu-i urma de fisura pe cer. Si urla din mine, din nou... demonii urla, pasarile se risipesc... demonii mei TE urla... 

Mi-e dor ca ma doare durerea

Stai!

Pleaca! 

Stai, nu place!

Dispari!

Cum? Cum poti aduna atata incertitudine in tine? Cum?!
Creierul te vrea, inima te alunga
Sau nu, creierul te alunga si inima te vrea
Sau te distrug amandoua...
Tie nu stiu ce iti fac
Dar pe mine ma dor...
Ma dor oasele de stat
Ca o statuie, incremenita intr-un timp infernal...
Ma doar coastele
De la respiratia sacadata...
Ma dor bratele
De la tinutul tavii pe care se afla inima mea...
Ma doare inima
Pentru ca nu mai bate...
Ma dor ochii
De la lumina mortii ce se zbate-n lume...
Ma dor buzele
Din cauza caninilor care le strapung...
Ma doare tot...
Ma doare lumea,
Ma doare luna,
Ma doare fumul...
Ma dori tu..
Desi, da, e absurd...
Dar ma dori...
Ma dor dureri placute si nechibzuite...

Ea

Ochii ei - nori grei de ploaie

Sub luna alba si greoaie...

Nasul mic, ascuns, pierdut

Ca din zbor, usor cazut...

Buzele-i pline de pacat

Cu trandafiri le-am ferecat...

Intre-deschise astazi zac-

Mii de fluturi care tac...

Ea e muza-n devenire

Demon, inger si iubire! 

TIMP

           Timpul- mereu prezent, mereu in fuga...
           Timpul- pedeapsa capitala a omului...
           Timp....
           Fugim in tandem cu el, dar mereu ne intrece. Si asa ajungem sa alergam, nu cu el, ci dupa el, disperati, distrusi, obositi. Alergam o viata intreaga dupa ceva ce nu ne este dat sa posedam. Toata alergatura ne seaca de viata, ne aduce in pragul in care timpul se opreste, dar nu pentru a ne da ragaz, ci pentru a ne rade-n fata.
          Timpul ne omoara! Am spus-o si eu, si altii. O simtim zi de zi, in lumina sclaviei. Dar nu timpul, ci noi ne sinucidem pentru ca noi alergam dupa imposibil in loc sa-l facem sa se opreasca.
          Dar cum poti tu, ca sclav, sa opresti ceva ce nu poti atinge nici macar cu gandul? Tot ce gandesc acum, da acum-acum, e deja trecut... e disparut, uitat. Timpul rapeste gandul, timpul rapeste tot, pe toate, pe toti... si ajungi singur, in final, doar tu si cu el.
          Cat de ironic arfi sa-l privesti, sa-i zambesti si cu ultima suflare sa-i spui:
          "Am castigat, caci tu singur mereu vei alerga...."

Ce e iubirea?

Ce este iubirea,

Daca nu un lung drum de nevoi?

Am nevoie de tine,

Tu ai nevoie de mine sau poate nu...

Am nevoie sa stiu ca esti bine,

Tu-nu stiu...

Am nevoie sa te strang in brate,

Tu-nu stiu...

Am nevoie sa te aud azi, maine, mereu...

Tu-nu stiu...

Am nevoie de buzele tale- sa vorbeasca peste ale mele,

Tu-nu stiu, te afunzi in tacere...

Am nevoie sa te inteleg...

Desi, si asa-n nestiinta momentului, n-am sa fug,

Voi sta cu tine in intuneric.

Am nevoie, dar nu asta suntem noi...

NOI nu suntem eu si nevoile mele,

NOI suntem tu si cu mine

Impreuna, cu bune, cu rele,

Cu alcoolul sec al inimii,

Cu fumul nociv al durerii,

Cu tacerea aceasta atat de vitala care ne macina,

Cu fiecare gest necontrolat,

Cu toate... tu si cu mine...

TU, ce nevoi ai?

Pe drumul tau, iubirea mea exista?

Autopsia unui cadavru sfasiat de tren

Prim-diagnostic

             Câți oameni  au murit  pentru o iubire perfectă? Cum am putea prețui un astfel de asasin, când omenirea i-a condamnat pe alții pentru crime mai mărunte? Este iubirea o armă de purificare a umanității sau un holocaust mai eficient? Sau poate, iubirea ne va fi apocalipsă?
              Nu există ură. Ura este doar un concept creat de om pentru a putea ascunde fața negativă a iubirii. Să fim onești și să recunoaștem că ceea ce noi numim ură este de fapt un alt nume pentru iubire. Tot ceea ce există este iubirea văzută ca o dezvoltare a sinelui și iubirea ca o distrugere a omenirii.
              Iubirea este o dezvoltare a sinelui doar atunci când ea unește două inimi fără a sfâșia altele, când te înalță deasupra crimelor și asasinatelor.
              Însă, acum, în acest timp fugitiv, în această societate repezită, iubirea este o distrugere. Când, în final, unește două inimi, în urma ei zac cadavre sentimentale. Această formă de iubire pe care o numim generic ură, se declară singură „canibal sentimental”. Ea devorează nu din acea foame nestăvilită, ci din simpla dorință a distrugerii. „Canibalul sentimental” poate fi numit moral? Și dacă am ajuns aici, poate fi considerată iubirea ca fiind morală?


              După cum Kant spunea, există două feluri de acțiuni: din datorie și conforme cu datoria. Iubirea ce fel de acțiune este? Și există vreo diferență între cum este iubirea astăzi și cum a fost în trecut? În zilele noastre, în societatea în care trăim, iubirea pare mai degrabă a fi o acțiune săvârșită din datorie, nu conformă cu ea. Iubim pentru scopuri proprii. Iubim pentru că avem nevoie de ceva, fie că vorbim de afecțiune, fie că vorbim de lucruri materiale. Nu putem spune că iubim pe cineva doar de dragul iubirii, doar pentru puritatea acestui sentiment nobil. Nu simțim ca să evoluăm spiritual, simțim „iubirea” doar ca să înaintăm spre distrugere.
              Mill spunea că fericirea este direct proporțională cu numărul de oameni fericiți. Deci, o fericire este cu atât mai mare cu cât este simțită de un număr cât mai mare de oameni. Am putea aplica aceeași regulă și iubirii? O iubire este cu atât mai mare cu cât este îndreptată și simțită de mai mulți oameni? Ar fi atunci iubirea morală? Dacă am aplica această regulă, am sugera că este moral ca o inimă să iubească mai multe. Dar asta ar aduce nefericirea acelor multe inimi, căci ele ar fi devorate de una, de acel „canibal sentimental”.

Trecut-prezent

             Trecutul elogiat de atâția nu diferă, diferă doar felul în care lucrurile se prezentau. Au existat mereu „canibali”, diferența constă în numărul și în felul în care se ascundeau. În trecut, spre deosebire de prezent, numărul acestor santinele ale distrugerii era mult mai mic. Stăteau în umbra nobleții, a rangului și a averii. Se ascundeau bine de ochii lumii, căci judecata lumii era cea mai aprigă pedeapsă. Însă odată cu evoluția societății, judecata lumii a devenit doar o voce mult prea slabă, o șoaptă trimisă de cine știe unde. În trecut, „canibalii sentimentali” își desfășurau activitatea în liniște, în intimitate și în „subteran”. Ei devorau din plăcere, dintr-o dorință interioară care astăzi nu mai există. Astăzi, ei devorează pentru distrugere, pentru dezlănțuirea holocaustului.
             Din trecut și până astăzi, pe toți ne-a preocupat o singură întrebare: „Cum ar trebui să trăim?”, întrebarea lui Socrate. Există deja trei întrebări derivate din aceasta: „Ce trebuie să fac?”, „Ce fel de persoană ar trebui să fiu?” și „Care este cea mai bună stare a lumii?”. Dar, am putea deriva o a patra întrebare: „Trebuie să iubim pentru a trăi?”. Cei mai mulți ar răspunde că da, iubirea stă la baza vieții, că de la naștere până la moarte iubim. Însă, dacă e să aplicăm filosofia kantiana, am putea spune că de la naștere până la moarte ne iubim părinții, dar iubirea aceasta nu vine oare dintr-o datorie „genetică”? Îi iubim pentru că ne-au creat, pentru că ne-au crescut, ne-au îndrumat. Iubirea noastră seamănă mai mult cu acel sentiment de recunoștință. Apoi, se presupune că trebuie să ne îndrăgostim, să ne întemeiem o familie, să procreăm, să perpetuăm același ciclu. „Ne îndrăgostim” pentru că așa suntem educați, așa ne modelează societatea. Și adevărul este că nu murim iubind, ci murim din cauza iubirii.

Holocaust

                 Cu toții cunoaștem holocaustul. Hitler l-a conturat, omenirea l-a continuat. Astăzi, holocaustul nu mai are aceeași definiție, nu mai vorbim despre moartea a mii și mii de oameni. Acele vremuri au apus. Astăzi vorbim despre holocaustul milioanelor de oameni. Fiecare își dezvoltă în sine un asemenea fenomen. Totul pornește de la o îndoială, iar iubirea fabrică îndoieli la orice mișcare. Ne frământăm, ne chinuim în interior. Apoi apare teama, regretul, furia, deznădejdea și în final, suntem devorați. Acea ură generică ne macină. „Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge” (Emil Cioran-  Scrisoare lui Friedgard Thoma).
                Ne îndrăgostim dintr-o datorie față de societate, față de umanitate, acesta fiind începutul. În momentul în care am spus acel mincinos „te iubesc”, holocaustul ia naștere. Zi de zi îl alimentăm, ne amăgim cu o iluzie de fericire și ne îmbătăm cu un concept greșit de iubire. Încetul cu încetul ne mutilăm. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai gândim: „cel care e îndrăgostit cu pasiune devine inevitabil orb din cauza obiectului iubirii sale”(Kant).
               Când rațiunea se trezește din această beție, este prea târziu. Holocaustul este pornit, iar „canibalul sentimental” îi este conducător. De aceea, „a iubi și a dispărea: acestea se împreunează în vecii vecilor. A voi să  iubești e totodată  să  fii gata de moarte” (Nietzsche- Așa grăit-a Zarathustra).
 Întrebarea care ar trebui pusă este: putem să ne eliberăm? Putem noi oare să fim atât de raționali încât să refuzăm iubirea?
                Nietzsche spunea că: „Descoperirea faptului că  este deopotrivăƒ iubit ar trebui de fapt să-l deziluzioneze pe îndrăgostit de ființa iubită. "Cum?    Într-atât de modest să fiu, să te iubesc pe tine? Sau într-atât de prost?” (Dincolo de bine și de rău). Dar această manieră de a gândi este aplicată mult prea târziu, căci, dacă ar fi implementată de la început, nu ar mai exista iubire, nu ar mai exista îndrăgostiți și cadavre sentimentale.

“Tratament”

               Va înceta vreodată să existe iubirea? Sau vom înceta noi vreodată să mai devorăm inimi? Va înceta acest holocaust?
               Umanitatea nu va renunța la o iluzie atât de bine conturată. Asta ne face umani. Singurul lucru de care am fi capabili ar fi găsirea unui remediu pentru iubire. Un tratament care să redea iubirii moralitatea, așa încât ea să devină doar o dezvoltare către perfecțiunea spirituală (nu spre Providență/ Divinitate, ci către o purificare interioară.)
                Este capabilă umanitatea să realizeze un astfel de „ tratament”? Rămâne de văzut. Însă, singura cale spre acest remediu este ca” dragostea  să înceteze  să mai fie un zeu” (Denis de Rougemont).

CAPITOLUL 15

CANCERUL meu este...

    

                  Trenul isi anunta sosirea. M-am intors acasa. Goliciunea trenului mi-a relevat CANCERUL. Tocmai singuratatea asta mi-a demonstrat ca ceea ce eu cautam, era de fapt in mine si astepta, ma astepta. CANCERUL meu este IUBIREA ca atasare de uman. Desi urasc umanitatea, o si iubesc. Ma atasez greu de oameni, dar cand o fac, imi pasa enorm. Iubesc greu, dar iubesc pe deplin. Iubesc cu fiecare celula, cu fiecare gand. Iubesc secunda de secunda, minut dupa minut, ora de ora, zile la rand, saptamani intregi, luni lungi, ani grei... iubesc... CANCERUL meu este atasarea asta infecta de umanitate. Si asa, CANCERUL asta e cel mai grav. Este grav din simplu fapt ca umanitatea ne inconjoara. Este mortal pentru ca noi gasim oameni da care ne indragostim, de care ne pasa si acest sentiment ne infecteaza, ne agraveaza CANCERUL initial si cu fiecare om pe care il iubim, ne scurtam viata. Cu fiecare moment in care ne simtim abandonati, CANCERUL creste, viata se scurteaza si iluzia ca noi existam se dilata.

                Acasa... aceeasi gara, lumina...  Am mai fost aici inainte. E sinistra gara, ca orice alta gara. Mereu singura, toti vin, toti pleaca. Intr-un colt, mereu intr-un colt, o lumina alba palpaie inutil. Eu... eu sunt diferit... sunt un "CANCEROS". Eu sunt ca toti... toti suntem cancerosi, umanitatea a fost diagnosticata cu cel mai sever CANCER.

                Si daca eu sunt ca toti, atunci la ce mai sunt eu bun? La ce mai conteaza existenta mea? Eu de ce trebuie sa mai exist? Am existat pana acum ca sa plec iar... Macar am ajuns inapoi acasa.....

-THE END-

CAPITOLUL 14

Asteptare

             
             Si stau prizonier in mine, in trenul vietii mele... intunericul din mine, tunelul lung de ganduri absoarbe trenul in neant. Sa stai s-astepti in tren nu mai e vital, te secatuieste. Astepti ca un cadavru sa ajungi la final.
             Astazi, eu, un nimeni, stau in fata voastra si astept. Eu sunt un cadavru ce asteapta... asteapta un CANCER. Asteptarea asta pare cea mai grea pedeapsa. Asteptam zi de zi: asteptam zorii, asteptam noaptea, asteptam un semn, asteptam iubire, asteptam asteptam asteptam... Suntem sclavii asteptarii. Asa suntem crescuti, asa traim si asa murim, in asteptare... o asteptare continua si ineficienta.
            Trenul este acum gol... acum semnifica prezent, constructia continua a timpului... Trenul de ieri era mai plin, plin de amintiri, de nevoi, de ganduri... Maine, trenul va fi--- inexistent, probabil. Cautarea CANCERULUI seamana acum (si asta e o realizare de moment) cu o internabila asteptare... cautarea noastra, fie ea interioara, fie ea exterioara, se va rezuma in final, la o asteptare.
            Goliciunea trenului si nuditatea mea interioara exista? Cum pot eu sa stiu? Trenul este gol pentru ca o vad.... vad lipsa. Dar eu, eu cum stiu cat de gol sunt? Ma simt?! Simtul este daunator... simturile denatureaza adevarul. Sunt gol tocmai din aceasta lipsa de simt? Sunt gol pentru ca uit, pentru ca nu compatimesc, pentru ca nu stiu sa iubesc? Nu sunt eu capabil sa simt?

 

CAPITOLUL 13

TE visez

                Stau intinsa intr-un compartiment vechi... Lipsa oamenilor imi aduce somnul. Dar nu pot sa dorm. Insomnia asta cronica nu ma lasa sa dorm. Si cel mai rau este, nu ca ma priveaza de odihna, ci ca nu mai pot visa.. nu o mai pot visa pe ea, pe umbra mea. Privesc tavanul...
                 Goliciunea trenului e a mea. Este goliciunea mea interioara. Singuratatea asta te sfasie, dar daca ii supravietuiesti, poti spune ca ai infruntat moartea in sine. Daca supravietuiesti singuratatii cu brio, moartea va parea un nimic prin comparatie. Singurul moment in care nu m-am simtit singur a fost........... a da. Umbra, silueta neagra, singura, ce a disparut. Acela a fost momentul in care singuratatea s-a speriat si a fugit. Ea m-a facut sa iubesc.... si mai mult trenul, pulsul, viata. Dar singurul loc in care ea mai exista acum, este mintea mea bulversata. Mintea umana este fascinanta. Ascunde amintirile dureroase din calea fericirii si le scoate la iveala exact in momentul tau de cadere libere... momentul acela in care cazi in gol si simti stancile de jos.... "josul acele intunecat si inexistent al mintii". Cand te doare, mintea "te ajuta"... Ironic!
               Dar ea...ea ar putea fi scaparea mea... Si asa as putea spune ca ceea ce am eu, CANCERUL meu se numeste DURERE. Dar nu... ar fi prea usor... e adevarat ca durerea e un cancer pentru ca nu poti scapa de ea, nu in totalitate. Mereu revine si de fiecare data, parca, doare si mai tare. Durerea mea ma doare... Cliseeic... dar ea ma face sa fiu cine sunt acum. Ea controleaza demonul. Nu vreau sa scap de ea. Tot ce vreau e s-o intalnesc pe EA, pe umbra mea.
               Imi inchid ochii... sper sa TE visez...

CAPITOLUL 12

Sevraj in poze

                    Sine, doua linii paralele, la fel cum sunt eu cu viata. Insa, exista o diferenta colosala. Sinele nu se vor intalni niciodata, nu vor stii cum se simte atingerea celeilalte, cum se aude soapta suava. Eu, pe de alta parte, voi intalni viata in MOARTE. Abia in ultimul ceas voi putea sta fata in fata cu ea. Abia atunci voi putea sa-i vorbesc, voi putea s-o ascult...

                     Poate, totusi, sinele au o legatura stransa: TRENUL. Eu cu viata... legatura noastra care este? Tot trenul... cu trenul merg spre moarte, sensul vietii este trenul, iar destinatia e ultima.
                      CANCERUL meu e inca un mister... sau poate un paradox... este si totusi nu... exista si poate nu exista. Cautarea asta m-a sfasiat. E greu sa te mai regasesti cand pierzi cate ceva din tine in fiecare tren, in fiecare compartiment. Am pierdut-o si pe ea. Am urmat-o, orbeste practic, iar acum ea e disparuta. Trenul meu se aproprie alene. Mi-e dor de zilele in care viata parea mai simpla, cand nu-mi pasa de toate. Era mai simpla viata de pe fundul sticlei sau din spatele camerei. M-am urcat...
                     Nu stiti asta... am spus ca vor fi marturisiri sincere... am omis acest detaliu. Am avut o camera. Ma ascundeam in spatele ei pentru ca de acolo lumea parea altfel. Imi placea sa fotografiez viata, dar nu si oamenii. Ei sunt lipsiti de viata, desi traiesc. Viata trece prin ei si atat, nu o simt. Natura, orasul si cerul, in schimb, urla. Imi placea sa ma urc pe teresa de pe munte. Acolo era atat de liniste incat gandurile ma inundau. Insa nu asta ma incanta. De acolo de sus, din munte, puteam sa prind totul intr-o poza: orasul si agitatia lui, cerul si apusul sau norii de furtuna. E bine sa te simti deasupra tuturor, ca un dumnezeu...
                     Mai am cateva poze ratacite prin geanta... inutil. Tremur prea tare ca sa ma mai pot bucura de ele. Revenind acum la ceea ce spuneam. CANCERUL... Trenul e din ce in ce mai gol. Oamenii fug de tren. Oare pentru ca emana siguranta? Poate pentru ca e banal? Destinatia acestui tren- "capitala Olteniei", nu reprezinta interes. Daca nu ati realizat, nu-mi pasa unde merg, unde ajung... tot ce conteaza e trenul, dar nu el in sine, ci oamenii din el. Dar astazi oamenii lipsesc. Stiti, drogurile sunt disparute, sevrajul e aici in schimb. Imi tine de urat. Halucinez in vagon sau cuva sau sicriu, mormant...