Într-o lume atât de agitată și de
zgomotoasă, omul 2.1 râvnește la singurătate. După ani în care a încercat să se
integreze și să se înconjoare de oameni, omul 2.1 a ajuns la limită.
Dezindividualizarea sa a ajuns în punctul critic. Sunt eu sau sunt ceilalți?
Ani în care s-a acaparat cu problemele altora făcându-le ale sale, zile în care
s-a uitat pe sine pentru binele altora... totul până acum când omul 2.1 a ajuns
în propria criză. Problemele de care s-a ascuns atâta timp l-au încolțit. În
acest punct, omul 2.1 suferă după singurătate. Eu sunt omul 2.1, dar de ce să
râvnesc după singurătate?
A fi singur într-o lume în care nu
știu să spun NU, cu oameni care cred că voi fi mereu aici și care consideră că
problemele mele sunt prea mici sau deja rezolvate... a fi singur atunci când nu
știi cum e greu. De ce să vreau singurătatea? Pentru ce? Cum? Când? Unde? Vreau
și cer singurătate, dar poate n-o fac suficient de clar, suficient de tare.
De ce ar vrea omul 2.1 singurătate?
Pentru liniște... În momentul în care nimeni nu-ți mai bate la ușă, în momentul
în care nu mai răspunzi la telefon, abia atunci începe lupta cu tine. Și
doamne, nu știu dacă vreau să mă lupt cu mine, dar vreau să stau de vorbă cu
mine la un pahar de vin. Vreau să mă înțeleg așa cum nu am făcut-o până acum.
Vreau să știu ce simt și pentru cine, vreau să-mi găsesc motivația pentru a
face orice, dar nu doar pentru că știu că trebuie, vreau să mă las să simt.
Singurătatea mi-ar da liniște, liniște de care am nevoie ca să mă aud. Să-mi
aud toate vocile din mine.
De ce vreau singurătate? Vreau
singurătate ca să scap de problemele lumii pe care am început să mi le
însușesc, să scap de cerințe, și rugăminți, și certuri inutile, și discuții
fără scop. Ar trebui să înțeleg odată pentru totdeauna că scopul meu sunt eu și
punct. Că problemele altora nu sunt ale mele și că problemele mele primează.
Vreau să stau singur ca să mă adun. Să fac proces verbal cu mine că nu-mi va
mai păsa de cearta altora sau de aspirațiile lor pentru viitor. Trebuie să mă
adun, iar asta presupune liniște, timp și spațiu. Singurătatea le oferă.
Dar cum pot să fiu singur când toți cred
și asta-i vina mea că eu sunt mereu disponibil, că eu pot, că eu vreau? Știu
că-i simplu, știu că un NU spus hotărât rezolvă orice problemă. Dar eu nu sunt
așa sau cel puțin nu vreau să mai ajung așa. Dar mai știu și că trebuie să
stabilesc niște limite. Empatie, dar la minim nu se poate? Atașamentul ăsta
bolnav pe care mi l-am dezvoltat nu-i bun. Trebuie să învăț să mă detașez, iar
pentru asta am nevoie de un moment (lung) de singurătate în care să mă
clarific. Trebuie să stau singur ca să pot realiza de ce am nevoie, de cine. Să
pot să despart simplele prietenii de atașamente inutile și de oamenii care
merită. Să înțeleg că maladiile obsesive nu-s benefice și că doar eu le pot
controla.
Singurătatea mi-ar da timp. Timpul
de care am nevoie să stau cu mine. Și spațiul meu propriu, intimitatea pe care
am pierdut-o pe drum. Dar cum? A sta închis în cameră, a avea telefonul închis,
a mă debarasa de toată tehnologia „prieteniei” nu-i o soluție. Oamenii știu
unde sunt și m-ar căuta. Poți să te prefaci surd o dată, de două ori, dar
agasarea din bătaia lor în ușă e infernală. Ca să fiu singur ar trebui să plec
și doar eu să știu unde. Și așa aș putea să-mi vorbesc. Așa aș putea înțelege
într-un final confuzia asta în care mă aflu.
De ce am nevoie de singurătate?
Pentru că nu știu ce mai simt și pentru cine, pentru că nu știu dacă se mai
merită să lupt pentru anumite persoane, pentru că vreau să-mi revin dintr-un
abis pe care eu mi l-am creat și în care mă afund. Motivația mea pierdută
trebuie regăsită. Știu că e undeva în mine, dar unde?
Dar de multe ori mă întreb dacă
singurătatea e răspunsul, dacă nu cumva asta mi-ar produce mai mult rău, dacă
nu aș sta să analizez prea mult, să mă analizez și să descopăr ceva ce nu
trebuie, să aflu că nu-mi place ceea ce sunt. Dacă cumva singurătatea mi-ar
face mai mult rău? Și ăsta e momentul în care ar trebui să recunosc că poate nu
știu să fiu singur și că poate mi-e teamă. N-aș putea să spun de ce, dar mi-e
teamă. Deși, sunt conștient că mi-ar face face bine un timp cu mine, o rupere
de realitatea asta, nu știu cum.
Vreau să învăț să spun NU, să mă
axez pe ceea ce contează pentru mine, să-mi dau seama într-un final ce vreau,
pe cine vreau, de ce vreau. De ce ar trebui să mă imunizez la probleme altora?
Pentru că le am și eu pe ale mele, pentru că nu pot să le rezolv pe toate
(deși, o bună parte a existenței mele așa am crezut), pentru că eu nu sunt
dator față de nimeni. Îmi sunt mie dator cu ani în care m-au preocupat alții,
ani în care am refuzat să plâng și să simt, îmi sunt mie dator cu onestitate și
timp. Ar trebui să-mi permit să greșesc, să calc strâmb, dar să-mi dau răgaz și
șansa să o iau de la capăt.
Nu sunt un dumnezeu să rezolv
problemele altor. Ar trebui să fiu un dumnezeu cu mine și să mă pun pe mine în
prim-plan. Le știu, teoriile le am, dar practica, asta mă omoară. Dar să nu
mint, am fost acolo. Am pus în practică, nu mi-a păsat de problemele altora.
Singura hibă a fost faptul că am ajuns în altă extremă. De asta cred că m-e
frică de singurătate. Îmi lipsește echilibrul.
