#

 “-There is only one remedy. One thing alone can cure us from being ourselves.

-Yes; strictly speaking, the question is not how to get cured, but how to live…”

JOSEPH CONRAD

#

Cand iubirea te macina la fel cum apa sarata a marii macina nisipul plajei pana la disparitie, mai e adevarata? Mai este aceasta iubire? Ce e pana la urma urmei iubirea?

Sa te trezesti cu ea in gand in fiecare dimineata? Da. Sa adormi in fiecare noapte cu gandul la ea? Da. Sa treci prin fiecare zi cu imaginea ei in minte? Da. Si, totusi, asta sa fie oare iubirea? Iubirea nu poate si nici nu este atat de simpla. Iubirea e complexa si doare. Doare atat de tare incat devenim niste nebuni masochisti, caci vrem sa simtim iubirea din ce in ce mai mult. E o durere chinuitor de placuta. E ca sarea turnata pe o rana deschisa, ca spirtul turnat pe arsura proaspat facuta, ca acidul care distruge orice tesut atunci cand il atinge. Iubirea ar putea fi acid.

Care este mai rea? Moartea sau iubirea? Neantul sau disperarea? Multi ar raspunde ca moartea este... raul suprem pentru ca subjuga viata si odata cu ea orice altceva. Dar nu asta face si iubirea? Adica, suportarea chinului de a iubi si a nu fi iubit este acelasi lucru. Aceasta suportare nevrotica subjuga pulsul vietii si placerile ei. Te gandesti doar la ea, o respriri, o auzi, o mirosi... si doar cu asta ramai... cu aceasta iluzie frumos conturata. Cand atingi moartea sau mai bine zis, cand ea te atinge pe tine, totul se termina... durerea dispare, viata se sfarseste. Nu mai exista nimic. In schimb, iubirea nu te scapa de nimic, ci din contra, te afunda si mai tare, si mai mult, si mai adanc, intr-o mocirla de sentimente in care vei putrezi treptat si din care nu vei mai putea scapa. Asadar, iubirea este mult mai rea ca moartea,mai cruda. 

...

"Sunt o fiara cu un zambet grotesc, ce se aduna in ea insasi pana la iluzie si se dilata pana la infinit. Simbolul meu este moartea luminii si flacara mortii si intunericul insusi ard in mine."

"De a ta este flacara mortii, atunci prefer sa mor de mii de ori siin intuneric sa cobor. Ma las prada fiarei din tine, nu ma tem nici de ea, nici de flacara sau moarte...ma sperie doar uitarea ta."

4 a.m.

                Dincolo de noi ce ramane? Trupul este efemer... este al tau sau nici macar. Este facut sa piara in timp, sa sufere la orice atingere, sa sangereze la orice zgarietura, sa tresara la orice fior. Trupul e slab... Inima e la fel sau chiar mai rea. Daca trupul se regenereaza dupa lovituri, inima nu o face. Ea sangereaza, plange, se chinuie, se sfarma si dispare. Iubirea este cea mai letala lovitura. Este ca o grenada. Grenada spulbera trupul, iubirea distruge inima. Intr-un sens sau in ambele, desi nu prea se intampla. Dar daca dispare, e distrus si se distruge, trupul, inima, iubirea, atunci ce suntem noi? Ce ne ramane noua?
               Cineva spunea ca iubirea nu-i complicata, ca noi o complicam pentru ca suntem prosti, dar nu-i asa. Iubirea poate fi in multe feluri, chiar si complicata. Si de este simpla si noi o complicam, asta se intampla nu din prostie, ci din precautie, din prea multe griji si ganduri. Cand o astfel de grenada ti-a explodat in fata, te gandesti de doua ori daca vrei sa mai simti asta din nou. Si cand te decizi s-o accepti, realizezi ca esti un paralizat ce incearca sa mearga. Cand crezi ca ai reusit sa te ridici, sa faci primii pasi, atunci realizezi ca nu erai paralizat, ci infirm, iti lipseau parti... picioarele... si dupa un timp incepi sa vezi ca nu e asa. Suferi de sindromul fantomei, nu de incapacitate. Fantomele te bantuie. Cum sa scapi de ele? Si cel mai probabil, fantomele nu exista.  Cum sa scoti atunci din mintea ta un gand ce te bantuie? Un gand atat de frumos conturat.
               Cum sa scapi de buzele acelea? Cum sa uiti acei doi ochi negri? Cum sa stergi mirosul fin impregnat pe piele si in nari?
               Cea mai grea lupta e cu gandul pentru ca te lupti cu tine. Te lupti cu acea parte din tine care vrea sa mentina viu gandul acela. Ce mai ramane din noi? Ne sfarmam in fiecare zi... minute in sir ne macinam intr-un nisip fin pentru a ne risipi in final in clepsidra timpului. Ce viata?!
Sa zaci intr-un gand fericit, in acea clipa in care ai zambit si ai incetat sa crezi in cuvinte.
Ai iubit si n-o mai faci... esti prost sau precaut? Sau inca in lupta?
               Eu sunt... de toate... dar in cea mai mare parte in lupta, in lupta care ma lasa fara sentimente, in lupta care imi reprima orice fel de emotie. Ce a mai ramas sau ce va mai ramane din mine? A mai ramas o urma din ceea ce te-a iubit vreodata si incet nu va mai ramane nimic decat un comatos umbland prin soare.

Ceva in mine urla... urla din toti plamanii... urla tare sa crape inaltul si prin deschizatura sa arunce toata durerea... dar inaltul nu crapa. Nu-i urma de fisura pe cer. Si urla din mine, din nou... demonii urla, pasarile se risipesc... demonii mei TE urla...