Marturia unui indragostit

-Cum esti?

-         - Sunt complicat. Sau poate asa vreau eu sa cred. Poate sunt doar bipolar. Si asta sunt. Pentru o zi, o ora, un moment, sunt fericit, atat de fericit incat lumea mi se pare perfecta, fericit ca si cum nimic nu mi s-a intamplat sau nu mi s-ar putea intampla. Si apoi totul se surpa. Apoi devin trist, ingandurat, nervos, melancolic. Plang in mine. Totul pare ca a disparut, toti au murit, toate s-au dus. Si stau asa cu orele, cu zilele. Nu suport pe nimeni. Nici macar pe mine, nici pe celalalt eu. Asa e mereu. De asta spun ca sunt complicat, paradoxal, bipolar, nebun. Iubesc, urasc, mint, traiesc, mor... toate intr-un sens haotic... catastrofic... Azi poate sunt intr-un fel, dar mereu diferit. Niciodata ca ieri sau ca maine. Multi ma urasc pentru asta. Si eu o fac. As vrea sa fiu mereu acel EU fericit... indragostitul perfect. Dar nu sunt, si mai ales, nu stiu daca am fost vreodata.

-          -Cum iubesti?

-          -Iubesc mult si pasional, cu adevarat, animalic si carnal. Vreau sa simt tot. Ma ofer pe tava atunci cand iubesc. Ma simt in stare de orice. Dar acest orice devine in final o bomba atomica care transforma iubirea in nepasare, indiferenta si apoi ura... Poate. Nu stiu daca am reusit vreodata sa urasc pe cineva pe care am iubit. Nu stiu sa fi simtit asta.

-          -Cum e iubirea?

-          -Hiroshima, Nagasachi si Iubirea... si am spus tot.

-          -Oare ce s-ar intampla daca iubirea si ura s-ar intalni la ceai? Sau daca viata si moartea ar iesi la intalnire? Durerea si placerea ar face dragoste sub clar de luna? Oare s-ar intelege? S-ar iubi? Ar visa?

-          -Intr-un om, ca si in mine, desi nu mai sunt asa sigur de umanitatea mea... dar in orice caz, in orice om, ele toate se intalnesc si isi dau rendez-vous. In mine s-au intalnit, iar relatia lor continua „armonios”.

-          -Cum?

-          -Viata zace in mine de vreo 20 si ceva de ani... sunt un norocos. Moartea, de vreo 11 ani. Traiesc impreuna, implecitindu-se, atingandu-se languros una pe alta. Se saruta lin, cand pe obraz, cand pe spate... niciodata pe buze, niciodata pana acum. Se completeaza sau se taie una pe alta.

-          -Si iubirea?

-          -Am cunoscut iubirea tot acum vreo 20 si ceva de ani. Mi-am iubit mereu parintii. Ura a venit mai tarziu. Iubirea in sine a venit tarziu. Tarziu am inteles ce inseamna sa te doara orice parte a corpului atunci cand zaci singur in pat. Sa te stranga stomacul cand simti iubirea. Sa ti se taie rasuflarea cand auzi telefonul. Sa razi, sa plangi, sa doara tot... atat de tare incat sa vrei sa cazi intr-o coma indusa. Ura a venit si ea tarziu, desi nu stiu daca am urat pe cinev atat de mult pe cat am iubit. Incerc sa urasc ca sa nu mai doara, dar nu potsau nu vreau. Durerea de a iubi doare mai putin decat durerea de a uri. Urasc animalic, dar scurt.

-          -Si restul?

-          -Durerea si placerea... astea au venit in valuri dure, puternice, reci si calde. Mereu m-am intrebat in ce simt oamenii placere. Droguri, sex, tigari, alcool? Si apoi sunt eu. Imi place muzica, mult as putea spune, dar ma raneste de cele mai multe ori. In fiecare melodie sta ingropata o amintire care acum doare. Fumez doar cand sunt trist sau nervos. Deci, fiecare tigara doare. Doare, dar nu pentru plamanii mei, ci pentru motive... motivele pentru care o aprind si trag dinea. Nu cred in droguri. Nu-mi plac. Sexul? Nu-mi aduc aminte de el. Sau poate o fac, dar nu vreau. Imi aduc aminte de tot, darreprim cele mai multe ganduri.

-          -Ce vrei?

-          -Vreau sa fac dragoste, nu sex. Vreau sa iubesc. Vreau sa simt ca traiesc, ca viata imi curge prin fiecare vena. Vreau sa ma simt viu. Dar poate nu e suficient sa vreau.

-          -Si durerea?

-          -Durerea... cu ea am crescut. Am invatat-o, am citit-o, am scris-o, am simtit-o. Cred ca e cel mai longeviv sentiment al meu. E a mea. Daca durerea ar fi viata, as fi plin... doamne, as trai o suta de ani, daca nu mai mult. Si poate durerea este viata, face parte din ea. Viata asta-i plina de intrebari. La fiecare pas, la fiecare secunda trecuta. Raspunsuri? Nu le avem. Le cautamo viata fara ca in final sa fim siguri ca am gasit ceva... acel ceva. Eu caut. Inca nu stiu ce. Cand spun ca am gasit acel ceva imi dau seama ca nu-i asa. E trist. E viata.

                                                                (intreviu din 23 august 2015)

-          -Ce te inspira?

-          -Ma inspira tot, dar in particular nimic. Cel putin nu acum. Am intrat in „bula scriitorului”. Vreau sa scriu. Simt o nevoie acerba de a asterne pe hartie mii de cuvinte. Dar nu iese nimic. Nimic din ceea ce ar trebuie. Vreau sa explodez si cu sange sa-mi scriu povestea. Sa asez meticulos bucatile din mine. Cronometrul e pornit de mult timp, dar boom-ul lipseste.

-          -Si azi ce faci?

-          -Azi, mai mult ca-n alte zile vreau sa fiu onest. Sa scriu clar, fara ocolisuri. Sa fiu eu. Dar nu explodez. Ma roade... acum chiar doare. Ranile din trecutul altora s-au intors pumnale in prezent.

-          -Atunci, onestitate!

-          -„Imi pare rau” nu-i de ajuns. Niciodata. Pentru nimic. „niciodata nu-i prea tarziu”, ba da. Exista mereu o limita. Minciuni. Ne consolam mereu cu minciuni. Si le credem. Azi nu vreau sa mint. Azi nu. Azi vreau sa fiu onest. N-am raspuns la semnalul tau. De frica. Nu voiam sa ma mai iubesti. Sa te fac sa ma mai vrei. Sa-ti fie dor. Dorul omoara. Voiam sa ma uiti. Credeam ca ti-ar fi mai bine asa. M-am inselat. Ar fi trebuit sa spun ceva. Dar ce? Ce as fi putut sa-ti spun fara sa te ranesc mai mult? Acum suferi. Stiu. Si inteleg. Inteleg ca suferinta ta acum e departe de mine. Stiu ca e greu. Am fost acolo. Inca mai sunt. Dar voiam sa... si nu exista scuza. Am gresit. Am fost prost. Si tu suferi. L-ai pierdut. Si eu. Doare enorm. Nici n-ai cum descrie. Nu voiam sa plangi. Nu merit. Nici atunci, nici acum. Voiam sa stii ca totusi sunt aici. Si dintre toti, eu stiu. Dar e drept. Mereu am vrut sa-ti fie bine. Desi poate... sigur am gresit. Si inca simt ca nu-s onest. Onest ar fi... ce? Ce sa fac? Cuvintele sunt umplutura vietii noastre.. urme de tus si sunete goale. Doar asta avem. Sunt in impas. Si tu esti.

-         - Si cum devii onest?

-          -Scriu mult. Si prost. Dar e tot ceea ce am. E tot ceea ce mi-a mai ramas. Scriu fara sa dezbat prea mult. Astern tot, desi,poate la final nu mai pastrez nimic. Pe moment e bina. Sa scrii tot fara oprire. Tot. Fara gandire. Doar simtire pura. Si m-am oprit. Mereu ma opresc. De ce? Mi-e greu sa nu gandesc. Sa ma las prada emotiilor din mine. Dar stiu ca-mi pare rau, desi nu mai conteaza. Desi e tarziu. Prea tarziu si prea departe. Dar tot imi pare rau.

-          -De ce?

-          -Ca am fugit... ca n-am ramas... ca nu ti-am scris... ca mi-e teama... ca sunt eu... Existenta mea e nesimnificativa. Stiu. Acum mai mult ca niciodata. Sunt inutil. Dar vreau sa stii ca-mi pare rau. N-am putut sa-ti spun nimic de teama. De acel gol eu. Acel eu mic si terifiat de gandul ca l-ai vrea. Uitarea parea o alternativa buna. Dar n-a fost. Am uitat ca dincolo de iubirea din noi, a existat prietenia. Si ca ea trebuia pastrata. Nu sacrificata. Prietenia conta. Dar n-am vazut asta. Lasitate.

-          -Cum scapi de durerea din tine?

-          -Dsitanta, timpul, viata- toate-s limitate. Toate sunt covarsitoare. Plangi. Tare. Mult. Acum. Nu tine in tine. Asta in timp te va rani mai mult. Stiu. Am trecut pe acolo. Plangi non-stop daca poti. Urla. Descarca-te. Lasa-te libera. Traieste acum orice emotie. Nu-ti pot promita ca va fi mai bine. Nu exista asa ceva. Dar va deveni mai suportabil. In timp. Nu vei uita. Nimic. Nici macar durerea. Dar o vei suporta. Asta, daca-ti dai voie sa simti. Simte! Urla! Uraste! Iarta-ma! Desi nu vei putea.. dar acum nu-i despre mine. E timpul tau si doar al tau. Tine-l aproape de tine.

                                                                                          (interviu din 29 august 2015)