CAPITOLUL 14

Asteptare

             
             Si stau prizonier in mine, in trenul vietii mele... intunericul din mine, tunelul lung de ganduri absoarbe trenul in neant. Sa stai s-astepti in tren nu mai e vital, te secatuieste. Astepti ca un cadavru sa ajungi la final.
             Astazi, eu, un nimeni, stau in fata voastra si astept. Eu sunt un cadavru ce asteapta... asteapta un CANCER. Asteptarea asta pare cea mai grea pedeapsa. Asteptam zi de zi: asteptam zorii, asteptam noaptea, asteptam un semn, asteptam iubire, asteptam asteptam asteptam... Suntem sclavii asteptarii. Asa suntem crescuti, asa traim si asa murim, in asteptare... o asteptare continua si ineficienta.
            Trenul este acum gol... acum semnifica prezent, constructia continua a timpului... Trenul de ieri era mai plin, plin de amintiri, de nevoi, de ganduri... Maine, trenul va fi--- inexistent, probabil. Cautarea CANCERULUI seamana acum (si asta e o realizare de moment) cu o internabila asteptare... cautarea noastra, fie ea interioara, fie ea exterioara, se va rezuma in final, la o asteptare.
            Goliciunea trenului si nuditatea mea interioara exista? Cum pot eu sa stiu? Trenul este gol pentru ca o vad.... vad lipsa. Dar eu, eu cum stiu cat de gol sunt? Ma simt?! Simtul este daunator... simturile denatureaza adevarul. Sunt gol tocmai din aceasta lipsa de simt? Sunt gol pentru ca uit, pentru ca nu compatimesc, pentru ca nu stiu sa iubesc? Nu sunt eu capabil sa simt?