Dialog nocturn

--Ti-e frica de ceva?
--Da.
--De ce?
--De multe...
--Si cel mai tare?
--De uitare.
--Asta e frica ta mareata? Asta?!
--Da. Mi-e frica sa nu fiu uitat si sa nu uit. Dar eu uit, din ce in ce mai mult. Dar mi-e frica mai tare sa nu fiu uitat, sa dispar astazi si nimeni sa nu vada, nimeni sa nu-si aduca aminte de mine.
--Dar n-o sa se intample. Te vom vedea in poze si vom stii, ne vom reaminti.
--Nu, pozele mint, pozele sunt iluzii, falsuri. Ma uit la poza si nu stiu pe cine vad. Nu stiu ce sa mai cred. Nu stiu daca vad o fantasma sau o persoana, nu stiu nimic. Nu mai recunosc pe nimeni. Cine esti? Cine e in poza? Esti tu? Tu, asa cum te stiu eu, cum te-am cunoscut, cum ne-am intalnit? Sau nu mai esti? Te-ai ratacit sau ai murit? Si ce fac? Eu ce-mi amintesc? Si daca nu-mi mai amintesc de tine? E mai bine asa? Voi fi bine?
--Oamenii dispar mereu si tot ne aducem aminte de ei.
--Oare? Oare asa sa fie? Crezi tu ca ne amintim de ei, de asa cum au fost ei?
--Da.
--Nu. Nu ne amintim. Tot ceea ce ne amintim sunt niste iluzii. Si speri, si astepti, si te macini din cauza unor iluzii. Asta se afla in poze. De asta ne plac, pentru ca ne hranesc. Poza e uitare...
--Ai vrea sa uiti ceva?
--Da.
--Ce?
--Umanitatea...
--Toata?
--Nu...
--Dar cum?
--Dar pe a mea. Vreau sa uit sa fiu uman, vreau sa uit sa simt orice, tristete, ura, iubire, durere....sa le uit pe toate. Sa uit cum e sa te doara asteptarea sau nepasarea sau confuzia sau niste vorbe aruncate si ele pe aici... Sa uit cum e sa plangi noapte pentru ca pur si simplu nu mai poti, nu mai intelegi.... Sa uiti sa mai respiri pentru ca doare orice gura de aer inhalata printre lacrimi.
--Ce te doare cel mai tare acum?
--Cate cuvinte?
--Poftim?!
--Cate cuvinte?
--Unul, daca se poate...
--Viata...
--?!
--Da, ma doare viata, toata, parte cu parte cu parte...
--Cum e posibil?
--Viata si cu asta am terminat tot, mai putin, viata....