Și când iubirea se preschimbă-n teamă

Și puterea în lașitate

Și totul te doare

Și de toate îți pasă

Și când în întunericul din mine

Te caut timid, să te ating

Când în noi mor sute de iubiri

Și când omenirea nu se simte bine

Iar capul tău e frânt

Iar trupu-mi tremură de frig...

E toamnă știu,

Început de viscol sfânt

Martir stă gândul meu umil

Bezmetic fior de pe pământ

Când toate mor pe-un deget

Și din ochi răsar noi lumi,

Te plâng bolnav, uscat, fără pahar...

Și-i frig în lume

În mine-i și mai frig

Și toate astea-n tine se cam frâng

Când lumea doarme liniștită

Și proști, noi stăm treji în luna albă

Numărând o stea de două ori,

Te simt pe mine

Dar în noi e gol,

Te vreau pe tine

Sau să mă-ntorc în noi?

De chem cu vocea tremurândă

Când alții te urlă-n chin

Să te ating cu mâna mea plăpândă

Sau să plec, să nu mă-nchin...

Și când lumea se trezește

Dintr-un somn indus de gând,

Când inima se-mbată ca să plece

Eu mă duc să dorm

Cu capul pe un nor

Învelit cu flori uscate

Și regrete de om mort...

Și tu, tu pleci sau vii cu mine

Dar mergi ușor să nu te frângi

Uscată ești

Și-afară-i vânt...

Și da, e toamnă

Viscol de mâine

Iarna de oameni

Și lumea-i pustie

Te cred, te văd

Dar simțirea-i oarbă.

Da, iubito, și afară-i toamnă

De ploi

De oameni goi

Cu suflete-nvechite

Priviri reci, mucegăite

E toamnă și totu-i putred...

Iar iarna...